Nenorocirea care a lovit Hotelul Dacia iese din când în când la lumină dar zidurile acestei frumoase clădiri, emblematică până nu demult pentru municipiul Satu Mare, stau să se prăbușească.

Povestea acestui splendid edificiu este plină de mistere, mai vechi sau mai noi. Ea a fost înălțată în urmă cu peste 100 de ani pe locul vechii Primării sătmărene.

Proprietarul clădirii a fost însăși Primăria care a suportat toate cheltuielile legate de investiția aceasta.

Nimeni nu vrea să știe cum s-a făcut ca un bun public să treacă în proprietate privată.

Clădirea nu a aparținut niciodată sistemului comerțului socialist. Pentru asta, Primăria ar fi trebuit să vândă efectiv clădirea, lucru care n us-a întâmplat niciodată.

În mod firesc, după 1989, clădirea ar fi trebuit să reintre în proprietatea Primăriei, cea care a construit-o.

Normal, nu s-a întâmplat așa, iar samsarii au și pus mâna pe șestache pe această clădire, pe care apoi au vândut-o rapid, unui om de afaceri din Oaș.

Omul a fost cumpărător de bună credință și, cel puțin din acest punct de vedere, nu i se poate reproșa nimic.

Afaceristul a început renovarea imobilului într-un mod cel puțin discutabil dar foarte ciudată este lipsa de reacție, ca să nu spunem dubiosul dezinteres, al Direcției de Cultură și Patrimoniu care spune că s-a trecut peste ea în cea ce privește eliberarea autorizațiilor de reparații dar atunci de ce nu a protestat, de ce nu a tras un semnal de alarmă măcar, la fărădelegile la care a fost supusă această clădire, adevărată bijuterie arhitecturală a stilului secession de la începutul veacului trecut?

Oare nu aceasta ar trebui să fie principala atribuție a angajaților de acolo? O întrebare evident, retorică dar vom reveni cu câteva aspecte aproape la fel de grave, vizând distrugerea premeditată a patrimoniului cultural al județului nostru.

Cu vânzătorii hotelului Dacia însă, ar fi o problemă dar și ăia, au profitat de hăul legislativ și au vândut pe multe milioane de euro, o clădire pentru care nu au dat nimănui nici doi lei, la modul real, decât o eventuală mascaradă dubașe din ciclul ”Hai să ne jucăm de-a privatizarea pe bani puțini”.

Aici ar trebui să înceapă o anchetă serioasă. Exact din punctul în care hotelul Dacia a trecut din proprietatea Primăriei, în mâinile unor profitori.

Acesta este punctul nodal al întregi afaceri și descâlcirea lui ar reprezenta un prim pas pentru intrarea în legalitate.

Dar sunt slabe nădejdi ca acest lucru să se întâmple vreodată în țara aceasta.

Din păcate, Dacia nu este singurul tun care s-a dat prin Sătmar în acești glorioși ani post revoluționari!

O simplă inventariere a imobilelor retrocedate ar putea deschide un lung șir de uriașe ilegalități.

Dar noi nu credem că vom prinde ziua aceea!

 

Propunerea de schimbare a numelui județului Satu Mare în cel de Sătmar, a provocat o vie și nesfârșită controversă, pe care sincer, nu ne-am fi imaginat-o, semn că sătmărenilor le pasă de ceea ce se întâmplă cu județul lor.

Dincolo de părerile pro sau contra, există un adevăr istoric de la care ar trebui să pornească orice discuție serioasă pe această temă.

Numele real al județului, cel istoric, este indiscutabil, Sătmar.

Înainte de 1918 a existat comitatul Sătmarului iar după primul război românesc, noua administrație românească a păstrat numele Sătmar și în denumirea noului județ.

Nu există nicio referire istorică ori de alt gen, care să vorbească despre județul Satu Mare.

În frumoasele referiri ale lui Mihai Eminescu la meleagurile noastre el a vorbit întotdeauna despre ”Sătmar”, pentru simplul și bunul motiv că acesta era numele adevărat al acestui ținut.  

Județele din jur și-au recăpătat toate, numele lor adevărate, distinct de cel al reședinței de județ: Maramureșul are centrul la Baia Mare, Bihorul, la Oradea iar Sălajul la Zalău. Singurul județ din această parte a țării care nu și-a recăpătat numele real, este Satu Mare.

După reorganizarea administrativ – teritorială a României din anul 1968, s-a mers din inerție pe numele de ”Satu Mare” pentru județ, deoarece fostul raion, organizat pe principii staliniste, se numea Satu Mare.

Raioanele toate purtau defapt, numele orașului sau localității care era reședință raională, pe modelul sovietic deja consacrat în fosta țară ”vecină și prietenă”.

Dacă într-adevăr dorim să ne întoarcem la numele de Sătmar nu am face altceva decât să restabilim o situație viciată pe parcursul unei istorii contorsionate de atâtea și atâtea ocluzii bezmetice, cu rezultate nefericite.

Oamenii inteligenți vor aprecia desigur, această lăudabilă inițiativă, pentru că numele de ”Sătmar” face parte din zestrea noastră istorică identitară.

Păcat că înaintea argumentelor de ordin istoric, înaintea specialiștilor care știu exact despre ce este vorba, glasul unor postaci prost plătiți se aude ca într-o hărmălaie cu damf politic de cea mai proastă extracție posibilă.

 

Să mai rămânem un pic în zona aceasta a denumirilor date aiurea în tramvai de care este plin tot Sătmarul.

Am scris de nenumărate ori despre uluitoarea lipsă de responsabilitate a comisiei care a dat numele unor școli sătmărene.

Recent am participat la dezvelirea bustului lui Gheorghe Dragoș, în curtea liceului care îi poartă numele. Este un semn că – în sfârșit – se fac lucruri raționale și fiecare lucru începe să fie pus la locul lui, într-un efort de normalizare culturală.

La câțiva metri de noul bust dezvelit, se află cel al lui Ioan Slavici, amplasat aici în anii 70 ai secolului trecut.

În mod normal, acesta ar trebui mutat în fața Colegiului ”Ioan Slavici”, dar acolo se află bustul lui George Coșbuc.

Chiar dacă bustul lui Coșbuc ar fi mutat în altă parte, nu știm unde, pentru că Școala ”George Coșbuc” s-a desființat de câțiva ani, tot nu ar fi rezolvată problema, deoarece peste doi sau trei ani, Colegiului ”Ioan Slavici” îi expiră contractul de închiriere, astfel că problema busturilor e în plop și plopul în aer.

Dacă la toate acestea adăugăm faptul că în beciurile Muzeului zac de vreo 40 de ani, alte șapte busturi care nu au fost expuse niciodată, putem observa că în acest domeniu trăim într-o veritabilă poveste absurdă.

Din bulibășeala asta nu știm cine ar mai putea să ne scoată. Comisiile de specialitate ale Primăriei Satu Mare ar trebui să revadă toate aceste amplasamente și să încerce să dea o coerență estetică, dacă nu și istorică, acestora.

O poveste cel puțin la fel de aiuritoare este și cea a denumirilor de școli, unde un naș absolut neinspirat a botezat școlile sătmărene de-a surda, cu nume care li se potrivesc ca nuca în perete.

E drept că noi am scris de mai multe ori despre aceste aberații fără niciun efect, astfel că într-unul din numerele viitoare vom veni și cu propuneri concrete pentru a ieși din această situație absolut ridicolă care afectează profilul identitar al Sătmarului.

 

Bustu’ Gol