Singurul muzeu în aer liber din județ, al satului oșenesc tradițional, aflat la Negrești Oaș, ar putea fi interesant dacă totuși cineva ar avea puțină grijă de el.

Nu demult, o firmă de turism sătmăreană a luat legătura cu cei de acolo pentru a facilita vizita unui grup de turiști.

Ceea ce oriunde în altă parte ar fi părut o simplă formalitate, la Negrești Oaș s-a transformat într-o chestie absolut bizară.

În loc ca turiștii să fie întâmpinați de un ghid competent, au dat nas în nas cu un nenea mare și nespălat, poate tocmai ieșit din grajd care făcea acolo pe ghidul și asta în condițiile în care grupul de turiști era dinainte anunțat!

Spre stupoarea vizitatorilor, omul, poate împiedicat cu școala în clasa a cincea elementară, vorbea de nu se mai oprea despre toate câte erau pe acolo.

Unde mai pui, că nenea făcea și tot felul de glumițe prisoselnice, grosiere de-a dreptul, în vreme ce turiștii erau toți doctori foarte cunoscuți, veniți din întreaga țară.

Nu-i vorbă, omul încerca să fie amabil și interesant, dar nu prea reușea.

Până la urmă, a reieșit că dumnealui era un fel de tâmplar care-și prezenta cu mândrie lucrările de restaurare din muzeu, asigurându-i pe cei prezenți că aproape toate casele sunt făcute de el, nici vorbă să fie originale, chestie care, dacă este adevărată, deși ne îndoim totuși, ridică mari semne de întrebare.

Bomboana de pe tort a reprezentat-o o casă făloasă, un hibrid cumplit de casă țărănească, dotată cu uși și geamuri de termopan, care nu știm ce caută în muzeul acela.

Nici ghidul ad-hoc nu știa. Pe altcineva, nu am avut pe cine întreba, din motive pe care, deocamdată, doar le intuim dar strâns legate de o ciudată mixtură între incompetență și lejeră iresponsabilitate cronică.

Așa au hălăduit bieții turiști care au mărturisit că în viața lor nu au avut parte de un astfel de ghid insolit.

Trecând peste inevitabilul caracter burlesc al situației, nu putem să nu ne întrebăm dacă cineva este conștient și responsabil de toată această situație absolut penibilă, dacă este posibil ca un astfel de muzeu să fie lăsat pe mâna unui individ care nici măcar nu vorbește o limbă românească articulată.

Cât despre costumația sa: cizme de gumă, pantaloni rupți, pulover murdar și o barbă nerasă de cinci zile, nici nu mai credem că este necesar să povestim.

La drept vorbind, în acest muzeu există destule piese de mare autenticitate dar despre care, hazosul țăran nu a spus nimic, pentru simplul motiv, că dacă nu le-a făcut el, poate că nu prezentau niciun interes real.

La ieșire, am surprins un dialog între doi turiști, care credem că este cât se poate de edificator:

”Doamne Dumnezeule, ce ghid îngrozitor! Chiar nu are muzeul acesta un angajat mai acătării?

Ce vrei dragă, doar suntem aici la marginea lumii, unde orice, după cum bine se vede, este posibil!” veni prompt răspunsul unui domn mai în vârstă.

Punct!

 

Trecem puțin într-un domeniu conex, cel al deservirii publice. Spunem din start: dați-ne numele unui chelner sau barman cu adevărat profesionist din întreg orașul și noi îl vom propune fără să mai stăm pe gânduri, pentru titlul de Cetățean de Onoare al municipiului Satu Mare.

Iar dacă veți da de un patron de local care pricepe ceva din ceea ce înseamnă intimitatea și personalitatea unui local adevărat, apăi aceluia suntem gata să-i ridicăm un bust, chiar în fața localului cu pricina, așa ca să știe onor clientela unde să se ducă pentru a petrece câteva ore agreabile.

Teamă ni-e însă că dacă luăm în serios cele de mai sus, rămâne Primăria cu diploma în arhivă, iar sculptorul Radu Ciobanu, fără comenzi.

Să le luăm pe rând, astfel că începem cu agresiunea sonoră.

Un obicei cumplit al localurilor noastre este acela de a da muzica la maxim, astfel că bieții clienți, asurziți de-a dreptul, nu se pot înțelege între ei.

Dar în cele mai multe, este amplificat pur și simplu un post de radio, unde poți auzi, în vreme ce mănânci, cele mai cumplite știri despre crime, dezastre și tot felul de marafeturi politice, numai bune să-ți dea peste cap, tot tranzitul intestinal!

În totala lor inconștiență, patronii acestor gălăgioase hogeacuri, nici măcar nu observă că devin, volens – nolens, agenții publicitari ai altor restaurante!

Am fost într-un astfel de local unde, în mai puțin de o jumătate de oră, am aflat de la radio că există un local mult mai bun decât cel în care am intrat.

Atunci când l-am avertizat pe patron că face reclamă unui restaurant concurent și mai bine ar da un pic de muzică în surdină, decât radioul la maxim, acesta ne-a spus cu seninătate: ”nu am ce face, asta cer clienții!”

Am vrut atunci să-i spunem că ăia nu sunt clienți adevărați, ci niște bădărani care nu au nici cea mai vagă noțiune despre ritualul luării mesei într-un restaurant civilizat.

Că restaurantul nu este sala de așteptare de la gară și nici vreun fast food unde-ți umpli stomacul la repezeală cu tot felul de porcării indigeste, este un lucru pe care deținătorii acestor bizare stabilimente, fatalmente, nu aveau de unde să-l afle. Cel puțin, până acum…

Dar ne-am oprit la timp, fiind convinși de inutilitatea oricărui demers pentru o deservire civilizată.

Apoi să nu mai vorbim despre așa zisa clientelă! Mulți dintre consumatori vorbesc foarte tare, înjură, scuipă sub masă, se iau la harță, de parcă ar fi singuri pe întreg pământul!

Uitați-vă apoi la listele de meniu, unele uriașe și jerpelite, altele cu foile lipsă și jegoase, studiați puțin mutrele acre ale chelnerilor și ale barmanilor și veți avea imaginea unei lumi semisălbatice, unde politețea, amabilitatea și dexteritatea profesională, sunt noțiuni fără nicio relevanță.

Am tot scris pe tema asta de nenumărate ori, dar se pare că degeaba! Vorba aia: omul deștept învață din greșelile altora, cel prost, nici măcar din ale lui!

 

Și acum, o mică poveste din Sătmar, veche de mai bine de o sută de ani. Vom evoca de data asta,ciudata istorie a construirii Turnului Pompierilor.

După demolarea la începutul veacului trecut a vechii Primării (aflată pe locul hotelului Dacia), în turnul căreia își făceau rondul, pompierii au fost mutați în turnurile Catedralei romano – catolice.

Și cum incendiile erau foarte dese, alarmele deranjau vizibil liniștea lăcașului de cult, mai ales în timpul slujbelor religioase.

Preoții au răbdat cât au răbdat această adevărată tevatură dar situația a explodat în momentul în care, un pompier mai năvalnic din fire a fost surprins într-unul din turnurile catedralei, împreună cu o tânără domnișoară care nu avea nici cea mai bună reputațiedar nici ce căuta acolo.

Atunci episcopul Meszlenyi, s-a interesat cam cât ar costa ridicarea unui turn pentru pompieri și a luat apoi, o decizie de-a dreptul eroică: a pus la dispoziția Primăriei Satu Mare, amețitoarea sumă de 20.000 de coroane de aur, pentru construirea unui turn adecvat, unde să-i mute cât mai rapid pe pompieri.

Ca-n povești, turnul a fost înălțat într-un singur an, în vreme ce lângă el se ridica somptuos, edificiul hotelului ”Panonia”, astăzi Dacia, două construcții care aveau să devină emblematice pentru portretul urban al orașului de pe Someș.

Inaugurarea a fost făcută cu mult fast, iar binecuvântările preoților au fost cât se poate de sincere.

Ce vremuri minunate, în care biserica nu stătea cu mâna întinsă la Primărie, ci contribuia ea însăși la bunăstarea urbei.

A rămas însă, pe veci necunoscut, numele duduiței care făcea vizite particulare în turnul bisericii, ea care este autoarea (i)morală a acestei frumoase construcții.

Pentru că fără contribuția ei, e drept, involuntară, este greu de crezut că biserica s-ar fi grăbit să scoată vreun ban din vistierie pentru ridicarea Turnului Pompierilor, care, nu-i așa?, cel puțin prin formă, poate să te ducă cu gândul spre niște simboluri care au o oarecare legătură cu povestea din turnul bisericii…

 

Tur prin Turn