Despre nenumăratele drame ale celor plecaţi la muncă în străinătate, aflăm doar sporadic, şi doar atunci când ele au şi o doză de senzaţional, aşa cum este şi cumplita tragedie petrecută în nordul Italiei.

Recentul matricid din Torino, în care un negreştean şi-a ucis mama cu un cuţit, a înfiorat întreaga lume, prin sadismul acestui omor, considerat satanic.

Tânărul era un înrăit consumator de droguri care nu avea loc de muncă, şi numai Dumnezeu ştie ce a avut în cap, atunci când a ridicat jungherul asupra propriei sale mame.

ştim foarte puţine lucruri despre milioanele de români care trăiesc departe de ţară.

Îi vedem în august, luna concediilor, gălăgioşi şi – aparent – plini de sine, turând motoarele unor maşini puternice şi apoi, la sfârşitul lunii, după ce se întorc cuminţi de unde au venit, se lasă din nou liniştea peste Sătmar.

Se întorc cu toţii la corvoada lor de fiecare zi, iar satele, mai ales cele din ţara Oaşului, rămân pustii.

Încet – încet, o să li se pară mai străină casa natală, uliţa pe care au crescut, decât apartamentul închiriat undeva, într-o suburbie necăjită din Roma.

Se cuantifică anual aportul de valută pe care aceşti autoexilaţi îl aduc bugetului ţării dar nimeni nu calculează, şi nici nu poate face asta, care sunt pierderile umane, cele din plan psihic, care niciodată nu vor putea compensa iluzoriile câştiguri materiale, tot mai subţiri şi acelea.

Mulţi dintre cei care se desţărează nu se vor mai întoarce vreodată în România, pentru că oricât de greu le-ar fi în străinătate, oricâte umilinţe şi suferinţe ar trebui să îndure acolo departe, este deocamdată mult mai bine decât acasă.

Anii trec, iar numărul celor care mai trimit bani în România, ori îşi mai ridică o casă aici, scade vizibil. Tot mai puţini dintre cei plecaţi, îşi fac vreun proiect care să includă o eventuală întoarcere în ţara de origine.

Cum prind un pic de cheag pe acolo, părinţii îşi iau copiii de pe aici şi-i dau la şcolile din ţările – gazdă. Este clar că pruncii aceia, nu se vor mai întoarce vreodată acolo, de unde sărăcia le-a alungat părinţii, o ţară care lor nu le mai spune nimic şi a cărei limbă li se pare a fi din ce în ce mai stranie.

Latinii spuneau ”ubi bene, ibi patria”, urmaşii lor din Carpaţi spun: ”ubi banii ibi patria!”

 

O mare izbândă în lupta pentru emanciparea romilor în judeţul Satu Mare: 12 persoane vor fi instruite pentru a deveni facilitatori comunitari.

Desigur, particula aceasta pompoasă dar atât de greu de pronunţat, chiar şi pentru cei care au o brumă de instrucţie, nu ascunde prea multe taine.

Oricum, gestul este lăudabil şi un ONG care face treaba asta, merită tot respectul.

Însă problema romilor este foarte departe de rezolvare. Nimeni nu ştie exact câţi romi trăiesc în ţara aceasta, unii zic că un milion, alţii, că trei.

Dar indiferent câţi ar fi, ei reprezintă o uriaşă problemă socială pentru o ţară şi aşa, pauperă.

Există şi o tendinţă, oarecum firească de emancipare rasială şi mulţi romi preferă să fie asimilaţi cu majoritarii, decât să poarte un nedrept stigmat.

Comunităţile de romi din judeţul nostru sunt – în cele mai multe cazuri – imagini înfiorătoare, nedemne pentru o ţară cu pretenţii europene.

O sărăcie vecină cu disperarea, o mizerie care nu putea fi imaginată nici măcar în Evul Mediu, iată coordonatele confortului acestor oameni.

Cu adevărat, nu se face nimic esenţial pentru aceste comunităţi aflate în dificultate. Paliativele, ca şi cea prezentată mai sus, nu pot aduce schimbări profunde, decât eventual o cosmetizare a unei realităţi cât se poate de hâde, pe care o ignorăm cu bună ştiinţă, de sute de ani.

Desigur, eforturile unor ONG-uri sunt demne de laudă dar ele nu pot suplini un program guvernamental de emancipare socială a romilor.

Câteva milioane de locuitori ai acestei ţări trăiesc într-o mizerie absolută.

Politicienii îşi amintesc de aceştia doar în campaniile electorale, când cartierele ţigăneşti sunt invadate de ”ajutoare” umanitare venite direct de la partid.

Dar între alegerile politice, nu rămâne decât disperarea şi groaza populaţiei de romi care nu are capacitatea de adaptare la exigenţele unei lumi, tot mai nemiloase. Nu-i un noroc să te naşti în România, şi cu atât mai puţin, să te naşti rom.

Până când cineva nu va lua în serios această gravă problemă socială, şi nu se va elabora o strategie naţională în acest sens, vom bate în continuare apa-n piuă, între intoleranţa neomenească şi comprehensiunea de faţadă.

 

şi să mai spună cineva că războiul, ăla de-a adevăratelea, nu este pe aproape. Altfel cum s-ar putea explica descoperirea unui adevărat arsenal în locuinţa unei bătrânici de 75 de ani, care locuieşte în municipiul Satu Mare?

Un pistol cu aer comprimat, plus 1000 de cartuşe dodoloaţe, nu reprezintă un simplu moft de bătrână plictisită de monotonia unei vieţi ajunsă poate la lehamitisire, ci o strategie de apărare foarte bine pusă la punct.

Chiar dacă a împlinit de curând trei sferturi de veac, este greu de crezut că femeia ar avea 1000 de duşmani de moarte pe care s-a hotărât să-i extermineze, netam – nisam, acum la ceas de amurg existenţial.

Noroc că baba tace şi nu-l pârăşte pe moşulică de la numărul 15 care se spune că ar avea acasă, după cuptor (ăla cu microunde!), un aruncător de grenade, ultima generaţie, ca să nu mai vorbim de mătuşica pioasă de peste drum, care frecventează cu asiduitate sfânta biserică dar are ascuns sub chiar pat, ditai tunul, în poziţie clară de tragere.

Iată că nu mai poţi avea încredere nici măcar în persoanele ajunse la vârste venerabile, atunci când înţelepciunea dă – sau ar trebui să dea – definiţia păcii. Sau măcar a unei păci interioare.

Piaţa neagră a armamentului este mult mai înfloritoare în burgul someşan, decât am putea noi crede şi se zice că nu-i om de afaceri, cât de mărunt ar fi el, de prin Sătmar, care să nu deţină o armă cvasi – letală, obţinută mai mult sau mai puţin legal, aşa, pentru orice eventualitate

Noroc că bâtrânica pare a fi o persoană destul de liniştită şi nu şi-a amintit încă de umilinţele succesive, înghiţite încă din şcoala generală de pe vremuri, şi să se întoarcă acolo, ca să execute întreg corpul profesoral, cu doar câteva din cartuşele din dotare. Răzbunarea e dulce, noroc că baba are diabet şi nu serveşte astfel de delicatesuri existenţiale!

Lăsând gluma la o parte, trebuie să recunoaştem că – în ultima vreme – paşnicul şi idilicul nostru Sătmar se transformă, tiptil – tiptil, într-un adevărat depozit de muniţii foarte dotat, care nu aşteaptă decât un singur semn.

Doamne dă ca toate aceste glumiţe – unele prisoselnice, recunoaştem – să rămână doar simple vorbe în vânt şi nu cartuşe în vânt!

 

Baba Dum dum