Nici bine nu s-a terminat împărțeala ciolanului la noii liberali, aia cu noua conducere bicefală, că a și izbucnit o dihonie care nu se știe cum se va termina.

Cei mai furioși sunt vechii liberali care au constatat că li s-a furat pur și simplu partidul iar ei, oameni care vorba aia, au adus un sac de voturi, au rămas la fel de pur și simplu pe dinafară, în vreme ce necunoscuții, adevărați anonimi politici, care nu sunt în stare să adune trei voturi, s-au și proțăpit în jilțul puterii.

Primarul liberal al celei mai mari comune din județ, Medieșu Aurit, Silviu Zetea, care avea serioase proiecte de ascensiune politică, a ajuns acum să fie ultimul supleant în PNL. Adicătelea un neica – nimeni, cum s-ar zice! Cu ce ai greșit nea Silviule în fața lui Romică Dormică, de te-a șutat așa rău?

Cei care îi cunosc cariera politică, spun că Zetea nu a avut niciodată parte de o asemenea umilire, el fiind mereu în grupul de lideri locali ai partidului, chiar și atunci când încă nu era primar, și tot conta mai mult decât acum!

Ar trebui să dispară vreo patru dintre cei din fruntea listei comitetului ăla de conducere, ca să poată accede și mnealui în vreo funcție politică neînsemnată.

Dar cum prostia și răutatea nu sunt letale, nu are nicio șansă să mai iasă la lumină, bietul primar!

Încă Zetea a avut totuși noroc, că mai există politic – e drept, doar cu numele – în vreme ce primarii din Camârzana ori Vama, proveniți din vechiul PNL, nici că mai știe cineva despre ei!

Vom vorbi noi pe îndelete despre vechii și noii lideri liberali că tare bine le mai știm actele, faptele, trădările și gheșefturile. Dar toate la vremea lor…

Pe de altă parte, vechii pedeliști sunt foarte fericiți de această turnură a situației și ar mai vrea ca să scape de câțiva vechi liberali pe care i-ar împinge la Partidul Liberal Reformator, numai ca să le mai crească lor ponderea și să-i pună defintiv cu botul pe labe pe cei câțiva cârtitori, e drept, nu prea mulți!

Și cum să nu fie pedeliștii fericiți, că doar în urmă cu un an se aflau în pragul dispariției și iată că acum, pe spinarea vechilor și credulilor liberali, pot ajunge o forță serioasă în județ, așa cum nu au fost niciodată, iar după ce calul galben îi va duce spre piscul amețitor al puterii, vor avea ei grijă să-i înfigă săgeata liberală direct în inimă și apoi să-l arunce de pe creste, în hăul negru al uitării finale.

Ieșind un pic din zona oarecum metaforică de exprimare, situația nu este roză deloc pentru cei care, în naivitatea lor funciară, au dat un nume vechi, noii găști care are habar de liberalism, cam tot atâta cât are boul de cum se face oul.

Ei, dar să nu anticipăm, cadrilul de-abia urmează și vom vedea încă, ieșiri glorioase din scenă, Călușarul cu pas repezi și mărunți, declarații sforăitoare dar fără conținut și atacuri nepermise, că doară de aia au intrat băieții ăștia în politică pentru că sunt mari amatori de sporturi periculoase și senzații tari!

 

Recentul ”bal al codrenilor” este o ilustrare extrem de elocventă a ideii de cum se poate rata o inițiativă lăudabilă, printr-o organizare lamentabilă.

Și pentru că mai mereu diavolul stă ascuns în detalii și de data aceasta codița lui năbădăioasă a fâlfâit chiar în fondul sonor al manifestării, care a fost defapt, o gălăgie infernală.

Oricum băieții ăia de la orchestră și-au spus că dacă nu pot nicicum să facă muzică, pentru că lipsa talentului nu poate fi compensată cu mare lucru, atunci măcar să facă gălăgie, cât încape.

Ce ușor este să dai volumul la maxim, că atunci nimeni nu-și mai poate da seama cât de surzi sunt membrii orchestrei!

Apoi ce să zicem de felul foarte inspirat în care a început balul: melodia de deschidere a balului codrenilor a fost una de prin Bistrița, sau valea Someșului, nu am putut ghici, că era și aia falsificată bine, urmată de un fel de schelălăitură care putea trece drept un dans codrenesc, deși părea mai mult un remix bizar!

Normal, invitații nu au putut să schimbe nici două vorbe între ei, în vacarmul acela, așa că, resemnați, și-au văzut de meniul și băuturile de pe masă.

Mulți s-au plâns că li se scutura chiar și stomacul de la gălăgia infernală a amplificării și că vreme de trei zile după aceea, au avut seriose probleme de auz.

În mod firesc, acest bal ar fi trebuit organizat undeva, într-un sat codrenesc, și astfel am fi avut o zi de mare sărbătoare acolo, în inima Codrului, iar bucatele de pe masă să fie pe măsură, și nu un meniu sordid, servit ca la nuntă, cu ștaif și zorzon, ”a la carte” care nu are nicio treabă cu îmbietoarele mâncăruri pregătite de minunatele socăcițe din zonă.

Au lipsit cu desăvârșire plăcintele și vărzarele din zonă, iar balul a fost codrenesc doar cu numele și poate prin cei câțiva codreni răzleți aflați în sală.

O lovitură grea au primit și soliștii invitați ale căror voci au fost distorsionate de amplificarea aceea teroristă, de s-au îngrozit chiar și ei de sunetele scremute, din niște boxe grele și obositoare.

Nu vrem să cârcotim, am spus că inițiativa este lăudabilă, dar păcat că organizarea a fost lăsată pe mâna unor oameni nepricepuți în acest domeniu.

Organizarea unei asemenea manifestări nu este ușoară deloc și poate tocmai de aceea, în semn de respect pentru invitați, ar trebui ca de aceasta să se ocupe specialiștii care știu să dea savoare și culoare unui eveniment care s-a dorit – și ar fi putut foarte simplu – să devină memorabil.

Nu am înțeles apoi de ce a lipsit solistul Nicolae Mureșan, adevărata vedetă a muzicii din Codru dar poate că ne vor desluși cât de repede organizatorii!

Dacă la ediția a doua vor fi luate în seamă doar câteva din sugestiile noastre, dar mai sunt și altele, poate că acest eveniment ar putea căpăta și conotații de autentică valoare și profunzime. specifice spiritualității Codrului.

 

 

Credem că nimic nu este mai penibil pe lumea asta, decât să maimuțărești obiceiurile importate de aiurea. După ce a năvălit peste noi vigurosul și eroticul Valentin american al iubirii, hop și noi, cu Dragobetele Orbetele!

Până ce nu a apărut Valentin pe mirificele meleaguri mioritice,, Dragobete stătea în amorțirea specifică unei mărunte manifestări locale, uitate demult.

Îi întrebăm pe cei care au fost itneri acum 20 – 30 de ani, dacă au sărbătorit vreodată Dragobetele, sau măcar au auzit că ar exista această sărbătoare a iubirii, de tip pășunist!

Există probabil o gașcă protocronistă ”underground” care se ocupă de adaptarea și up-datarea tuturor obiceiurilor, datinilor și apucăturilor venite din cele patru colțuri ale lumii, aplicându-le apoi, o spoială patriotardă.

Dar Dragobetele este mai ceva decât Valentin cel Sfânt, el are o ancestrală origine dacică, normal!, și uite așa, ne mai facem încă o dată de râs, pentru că unul din marile noastre defecte este acela că nu avem deloc, dar absolut deloc, simțul ridicolului.

Acuma așteptăm ca undeva, prin văile Trotușului, ori pe Dealurile Olteniei, să se descopere o străveche tradiție, gen ”Thanksgiving Day”, prin care vechii daci îi aduceau mulțumire și ofrandă marelui zeu, Zamolxe.

Nu râdeți, că sunt destui tâmpiți în țara asta, gata să inventeze tot soiul de parascovenii, de rituri ascunse, de taine adânci, și să spună că dacii, marii și uluitorii noștri strămoși, au avut toate sărbătorile lumii, de acum și până-n veac, păgâne e drept, care au fost confiscate apoi, de toate popoarele lumii!

Și uite așa, ceea ce s-a vrut a fi o replică la iubirea americană de extracție valentină, nu a fost altceva decât o maimuțăreală neaoșă, penibilă și grotescă!

 

Dragobetele și Dragobețiile