Disputa apărută în jurul ideii de dacism, ca asumare identitară ab initio, a ajuns deja la cote ardente, care ar trebui să ne pună puțin pe gânduri, doar e vorba de glorioșii noștri strămoși de acum două milenii.

Istoriografia românească a dat de multă vreme, o versiune liniară a genezei noastre, sinteza, ori mai bine zis, sincretismul daco – latin care a dus la apariția poporului român.

Daciștii sadea, spun că nici vorbă, latinii nu ar fi fost altceva decât o ramură mai norocoasă a unui trunchi comun, iar latina vorbită la Roma era aidoma limbii vorbite în întreaga Dacie.

Din păcate, nicio tabără nu are argumente solide, vertebrate pe dovezi științifice peremptorii. Se merge pe supoziții, pe echivalări, comparații, mai mult aprecieri intuitive, decât dovezi factuale.

Tot ce știm despre strămoșii noștri daci este din surse străine. Marele popor al lui Decebal nu avea, sau încă nu se știe să fi avut, o scriere proprie.

În absența unor documente exacte, totul rămâne în sfera nebuloasă a aproximațiilor.

Acesta este defapt, punctul comun al celor două tabere: aproximația și interpretarea partizană a unor jaloane istorice, de multe ori, nesigure și acelea.

Acestei zestre antice sărace i se adaugă apoi încă un mileniu de izvoare scrise extrem de sărace.

La modul real, din istoria noastră națională lipsește un mileniu. De la cucerirea Daciei de către Traian și până la formarea cnezatelor și voievodatelor valahe, sursele sunt extrem de subțirele.

Normal, acolo unde nu sunt documente ori artefacte revelatoare, e loc de multă fantezie.

De la Nicolae Densușianu și până la Napoleon Săvescu, de pildă, avem o serie gloriasă de fantaști ai istoriei naționale.

Ceilalți, istoricii cu patalama, sunt la rândul lor, captivii unei gândiri îndelung exersate în regimul comunist, cel al statului dac centralizat, de la Nistru până la Tisa și de la Dunăre, până în sudul Germaniei.

Decenii de-a rândul, istoria noastră națională nu a fost altceva decât un redundant exercițiu de demolare a teoriilor roessleriene.

Noi am fost primii aici, au clamat istoricii noștri, de parcă etnogeneza ar fi un campionat de atletism, e drept, ”a la longue”.

De aici și până la a decreta că Dacia a fost cel mai important imperiu al antichității, nu a fost decât un pas. Această trufie penibilă este gonflată chiar de lipsa argumentelor istorice care să certifice alegațiile stupide ale unor fanatici bizari.

M-am întrebat adeseori, cui folosesc aceste imbecilități identitare? Cine are frustări atât de abisale, încât să aibă nevoie de aceste povești amețitoare?

Există, am mai scris asta, o mulțime de întrebări legate de lumea de acum două mii de ani care a trăit pe aceste meleaguri.

Din păcate, niciuna din taberele mai sus pomenite nu are răspunsuri rezonabile la foarte multe întrebări logice.

Fiecare dintre susținătorii curentelor este extrem de vulnerabil la o analiză mai serioasă.

Desigur, vorba rabinului, toți au dreptate, în aceeași măsură în care nu au, cu specificația necesară că totuși, istoricii specialiști mai pot ilustra cu dovezi, crâmpeie din lumea aceea despre care nu știm aproape nimic, cu adevărat.

Și tare mă tem, că nici nu vom ști, vreodată.

Dar nici asta nu este o nenorocire. Foarte puține popoare contemporane se pot mândri că ar ști exact care este geneza lor.

Decât să inventăm tot felul de povești care să ne gâdile un orgoliu oricum revolut, mai bine am accepta ideea că nu putem ști nimic foarte sigur.

În lipsa unor dovezi clare, este riscant să emitem tot felul de ipoteze și supoziții care nu se bazează decât pe metode intuitive.

Sunt lucruri care cu siguranță au fost îngropate pe vecie. Niciodată în urechile noastre nu vor răsuna cuvintele dace, așa după cum s-au pierdut mii de limbi care au dispărut pur și simplu, ori au evoluat înspre forme în care este greu recognoscibil tiparul orginar.

Dar poate că tot folosește la ceva, această stranie gâlceavă. Cine știe, s-ar putea ca de acum încolo să ne rezumăm și să lăsăm în sfera aproximațiilor acele teze care până astăzi au fost adevărate tabu-uri ale istoriei noastre naționale.

 

Felician POP