Fiecare comunitate realizează într-o zi că definirea sa identitară este mai prețioasă decât orice alt element mai mult sau mai puțin iluzoriu.

Edilii noștri se laudă cu trotuarele turnate, parcările dichisite, blocurile anvelopate, de parcă acestea nu ar intra într-un anume firesc, al minimului standard urban.

Prea puțini însă, și atunci când o fac, tratează subiectul doar la nivelul epidermic, vorbesc despre sufletul orașului, adică despre cultura și identitatea sa.

Nimeni nu va fi încântat vizitând Roma de starea drumurilor, tot așa cum nu cred că vreun turist s-ar interesa la Paris de sistemul de canalizare al orașului.

Numai la noi, glorioșii candidați vorbesc despre aceste lucruri ca despre o mare minune.

La noi, apa de la robinet este asemenea splendorii de la Fontana di Trevi, iar un bloc mătăhălos, cu ascuțișuri agreste este demn de admirația unui Tour Effel.

Normal, aceste lucruri în lumea civilizată sunt demult rezolvate. Apa, drumurile, circulația, parcurile, nu pot constitui teme de campanie electorală, pentru că ele fac parte din firescul cotidian și, de atâta vreme de când sunt rezolvate, ele au intrat în banal.

Regimul comunist, presant și uniformizator a făcut ca toate orașele să semene între ele, până la confuzie: blocuri pătrățoase, școli clădite după același standard din Zimnicea și până la Negrești Oaș, casele din mediu rural, de la tipul unu la tipul patru, simple variațiuni pe tema unor adăposturidreptunghiulare.

Toate acestea, pustiitoare pentru unhabitat uman adevărat, nu aveau cum să lase o amprentă identitară reală.

Și atunci când regimul comunist a încercat altceva – ase vedea hilarul Centru Nou al Sătmarului, nu a făcut altceva decât să exacerbeze un stil arhitectonic revolut, și anume cel albrutalismului, concept abandonat de multă vreme de către arhitecți, pentru că în afară de hidoșenie și inumanitate, clădirile acelea soioase și colțuroase, nu transmiteau nimic.

Anii de după Revoluție nu au adus niciun fel de schimbare, ba mai mult, au împins kitsch-ul până dincolo de limitele suportabilului și cel mai elocvent exemplu în acest sens, îl reprezintă eclectismul straniu al caselor din Certeze.

Încet, așezările noastre sunt vidate de orice urmă de identitate.

Blocurile nesfârșite, făcute după același șablon și văruite într-un gri nedigerabil, nu pot să ne dea nici cea mai vagă idee despre ce fel de oameni locuiesc acolo.

Pare că, în cel din urmă, contagiunea aceasta a urâtului cenușiu a năpădit și sufletele oamenilor, care nu-și mai doresc altceva decât să ajungă repede acasă pentru a urmări la televizor o telenovelă, sau vreo emisiune de cancan, în vreme ce odraslele lor demult plutesc deja prin pâlpâitoarea lume a pixelilor care alcătuiesc jocul părelnic al Facebook-ului.

Toți vorbim despre asta, dar nimic nu se schimbă. Nu existăo conștiință a schimbării. Ce ai schimbat în tine, ca să ai forța să ceri celorlalți acest lucru?

Generațiile trecute ne-au lăsat o moștenire culturală spectaculoasă.

Primele decenii ale secolului trecut, au conturat chipul unui oraș agreabil, cu construcții, e drept, nu deo valoare arhitecturală ieșită din comun dar totuși, grija pentru chipul orașului era una reală și acest lucru mai înviorează puțin mohoreala unui oraș alunecat pe derdelușul desfigurării estetice.

Ce poți face într-un oraș prăfuit, tăiat în două de un mare râu murdar, așa cum este și Sătmarul?

Centrul Vechi al orașului este o rană deschisă, pe alocuri acoperită cu un cearșaf ca un giulgiu, care acoperă neglijent unul dintre simbolurile adevărate ale Sătmarului, hotelul ”Dacia”!

Oare nimeni nu se face vinovat de degradarea Centrului Vechi? Se prăbușesc balcoanele, se năruie acoperișurile, iar noi mergem surâzători înainte, cu conștiința senină că nu vom lăsa urmașilor noștri, nici măcar câte am moștenit!

Vorbim despre proiecte mărețe, despre regândirea arhitectonică a zonelor centrale dar nu suntem în stare nici măcar să cârpim un trotuar!

Chipul orașului se degradează pe zi ce trece, ca și viața oamenilor de altfel…

Cartiere triste cu blocuri de tip cușcă, un centru vechi decrepit și gata să se prăbușească, cu un alt centru, ”nou”, un delir arhitectonic comunistoid, iată lucruri care, fatalmente, ard orice urmă de amprentă identitară.

Și viața noastră seamănă din ce în ce mai mult cu o crimă perfectă: nu va lăsa nicio urmă!

 

Felician POP