Am crescut în umbra cărților, în taina lor,iar destinul meu are paginile încă lipite, unde cuvintele se fac ziduri peste faptele vieții mele.

Mama m-a învățat să citesc încă la vârsta la cinci ani. E drept, nici eu nu prea aveam răbdare să mă joc la grădiniță, așa că pe când m-am dus la școală, știam deja să scriu și să citesc limpede, atâta doar că scriam cu mâna stângă, și, după regulile idioate ale vremii, a trebuit să învăț încă o dată să scriu, cu mâna dreaptă.

De ziua mea, neamurile se întreceau să-mi aducă drept cadouri, cărți.

Se vedea bine fericirea din ochii mei și frenezia de a citi cât mai mult, cât mai repede…

Nu vă spun ce emoție am avut atunci când am devenit proprietarul a 100 de cărți!

Unele erau jerpelite e drept, dar eu le iubeam cu religiozitate, și instinctul îmi spunea că nu voi avea niciodată un prieten mai bun, decât cartea.

Doamne, ce fericire, ce dar nemaivăzut au fost pentru mine, cărțile!

Apoi, am avut în gimnaziu șansa unui profesor de limba română și franceză,  extraordinar, Iustin Horotan, care se ocupa și de biblioteca școlară.

Deja în clasa a cincea, înființasem un soi de asociație, ”Prietenii bibliotecii”, iar eu și alcătuisem un fel de îndrumar, prin care recomandam colegilor, cărțile care mi-au plăcut cel mai mult, cele mai multe dintre ele, necuprinse în lecturile obligatorii.

Mă cunoștea tot satul ca pe un cal breaz: un copilaș târând după el, o genată uriașă plină de cărți!

Vecina Juliskaneni a și spus că eu, atunci când voi fi mare, ori voi înnebuni, ori voi ajunge ministru.

Uite că nu s-a întâmplat nici una, nici alta, cel puțin de cea de a doua variantă sunt absolut sigur!

Citeam  pe nerăsuflate, după care le povesteam pruncilor din vecini care mă ascultau cu respirația tăiată, mai ales atunci când descriam de-a fir a păr, misterioasele povestiri din 1001 de nopți!

Nu prea știam ce se întâmplă cu adevărat în lume, important era pentru mine să rămân în magia cărților, să trăiesc vibrant în universul tulburător al personajelor, al întâmplărilor vieților lor.

Încet, am  înțeles că acest dar se poate transforma oricând în har și era destul să întorc ocheanul acela mirabil, ca să pot vedea înăuntru-mi cum se strâng în jurul inimii mele, puzderie de minunății.

Toată viața am visat să mă fac bibliotecar. Nu am avut această șansă și atunci, mi-am făcut eu câteva biblioteci care acoperă deja câțiva pereți.

Și unde pot să fug eu, dacă nu între aceste ziduri îmbrăcate în cărți, care mă liniștesc și-mi șoptesc printre foșnitoarele pagini că toate mizeriile mundanului imediat, nu sunt altceva decât un mucegai firav pe zidul unei cetăți de piatră?

Timpul vieții mele este întotdeauna apărat de cărți. Ies din câte o librărie cu o carte, ca și cum mi-aș fi luat o armură, ca și cum aș avea cea mai teribilă armă.

De multe ori, aș opri trecătorii pe stradă să le spun ce fericit sunt că am găsit o carte pe care mi-o doream de multă vreme, că mohoreala lumii nu-i decât o spuză neînsemnată și inutilă, peste lumina din carte.

Dar știu că mintea lor este în altă parte, că mulți își risipesc puținul zilei doar cu coșmarurile nopții și cu siguranță, că m-ar lua drept un nebun agresiv.

Astăzi cartea trece poate prin cea mai grea încercare. E drept, nu există acum nicio cenzură, cărțile nu mai sunt arse în piața publică, precum în vremea naziștilor ori comuniștilor, doi dușmani ireductibili ai spiritului viu, ci sunt amenințate de un dușman și mai nemilos: indiferența, înlocuirea lecturii cu surogate insidoase și igrasioase pentru ființa umană.

Vraja cărții este spartă înmii de cioburi de sticlă colorată ale spiritelor malefice născute din ceața pixelilor pâlpâitori, ai amăgitoarei lumi cu care ne închidem în casă.

Intru într-o cafenea, la o masă cinci tineri, băieți și fete, toți cu capetele plecate, de parcă și-ar ciuguli ceva din palmă.

Sunt acolo dar nu sunt prezenți. Niciunul dintre ei nu poate atrage atenția celuilalt, toți sunt cu mințile fugărite în buricele degetelor care tastează de zor.

Da, oamenii aceștia, chiar scriu. Și chiar citesc! Din păcate, textele acelea aparțin neantului. Verbe, emoticoane, abrevieri abrazive, semne de exclamație, în cascadă.

Știu, am ajuns în amurgul cărților. Iar acest amurg prevestește parcă adânca noapte în care ne scufundăm.

Pentru că Apocalipsa se poate ipostazia în cele mai benigne și ademenitoare forme…

 

Felician POP