În peisajul literar sătmărean,Ana Cicio face o figură aparte și nu cum am crede prin exuberanță și jovialitate, ci prin serenitate modestie și bun simț. Ana Cicio este o oșancă autentică și poate de aceea preocuparea ei primordială spirituală, este aceea de a-și identifica rădăcinile și apoi să încerce să rezoneze cu acestea.Căutările ei se îndreaptă mai mereu spre o lume ancestrală și raportarea teluricului ipostaziat, se face mereu cu picioarele înfipte în pământul natal și ochii îndreptați înspre stele, inima ei ascunde încă lava vulcanilor din care s-au format în urmă cu amar de vreme,Munții Oașului.

Acum doar spiritul mai poate amorsa o astfel de vâlvătaie.

De milioane de ani,Munții Oașului se odihnesc dar au transmis incandescența și trepidația lor apusă, unui neam care astăzi locuiește pe aceste meleaguri și aici, între ei, la fel, de liniștită ca vulcanii de mult stinși, trăiește Ana Cicio, o scriitoare care nu ține seama de mode și modele, de școli și curente literare pentru că tăcerea munților ei, a învățat-o lecția definitivă a trăirii simultane în mundan și celest, iar în punctul de interferență al acestora se nasc scrierile ei calme, profunde și înțelepte.

Din păcate, foarte puțini dintre semenii noștri, chiar și dintre scriitori,  au amplitudinea valorică și caracteriologică a acestei femei admirabile.

Acum când trece de cel de-al 11-lea lustru, Ana Cicio are deja o operă variată și consistentă, articulată pe linii de forță identitare, peremptorii. Lumea arhaică își găsește în scrierile ei, sensuri și rosturi de o înviorătoare iconoclastie.

Opera Anei Cicio, nu este altceva decât un imn pe care efemerul îl aduce veșniciei și ea știe că zvâcnirea noastră între două porțiuni de neant, reprezintă chiar miezul tainic al existenței,  pe care foarte puțini dintre noi au răbdarea sau puterea să o descifreze.