Dacă am vorbit până acum despre arhitectura municipiului reședință de județ, acum voi plonja puțin în lumea bizară a Oașului, acolo unde cel mai acerb conservatorism a dat mâna suav, cu un modernism arhitectonic, deturnant, un paradox al kitschizării universului rural tradițional.

Etalonul desfigurării satelor din Oaș, îl reprezintă fără îndoială, comuna Certeze, un adevărat pionier al emigrației în vestul european.

Oamenii locului au făcut bani mulți prin străinătățurile apusene, iar viloaiele acestea burduhănoase, nu reprezintă altceva decât expresia atavică a unei uriașe frustrări venită din străfundul unei comunități care a trăit peste două milenii în niște bordeie sordide.

Un amar paradox face ca în județul Satu Mare, atât bogăția și sărăcia să contribuie în mod fatal la distrugerea ori schimonosirea satului ancestral.

Dacă în Oaș, căsuțele primitoare au fost înlocuite cu niște construcții amorfe și fără suflet, în Codru, sărăcia a îngenunchiat rând pe rând, toate casele bătrânești.

Am văzut o stradă din Solduba, un sat din extremitatea zonei Codru, unde casele erau rând pe rând, pur și simplu devastate de nepăsare și de trecerea timpului.

Dar cel mai hilar habitat uman mi se pare a fi cel din Certeze, comună declarată drept cea mai bogată din România.

Ori de câte ori trec pe acolo mă întreb că dacă toți românii ar fi avut șansa să facă atât de mulți bani, oare la fel ar fi procedat, ridicând case diforme care nu fac altceva decât să neantizeze o identitate venită din veacuri?

Normal, este nedrept să ceri unor oameni să trăiască în mileniul trei în niște condiții în care tu însuți nu ai fi de acord să-ți petreci o singură zi din viață dar de aici și până la monstruozitățile acestea, la un delir arhitectonic frisonant, este un pas uriaș.

Mai bine zis un hău. Un hău al lipsei de responsabilitate și viziune a unor edili plătiți tocmai pentru a asigura armonia arhitectonică a localităților.

Enorma vilă în stil sicilian, aia cu atlanți din centrul satului, este expresia cea mai clară a inadecvării, a balenei silite să înoate într-o covată pentru rufe.

Clădirea este frumoasă în sine dar înghesuită între alte vile pare că se sufocă.

De acest lucru și-a dat seama până la urmă și proprietarul, care a fost în stare să cumpere o casă din vecini doar pentru a o dărâma și lăsa să mai respire puțin vila aceasta ciudată, atât de străină, aici la marginea oșenimii.

Dar așa sunt mai toate casele noi ale Oașului. Uriașe, stinghere și pustii.

Dacă primăriile din zonă ar aplica legea impozitelor în mod corect, ar fi fără îndoială cele mai prospere așezări din Europa.

Dar de la cine să ceri impozite și taxe, când proprietarii, în covârșitoarea lor majoritate, se află la muncă, undeva, la mii de kilometri depărtare și se pare că nici nu au vreun plan să se mai întoarcă vreodată aici.

În loc să fi investit surplusul financiar într-o mică afacere care le-ar fi asigurat acasă un trai ceva mai tihnit, mulți oșeni și-au risipit pur și simplu banii, construind case enorme care își arată astăzi splendida lor inutilitate.

Cum vor arăta satele oșenești peste 20 -30 de ani? Exact ca și cele codrenești, numai că în Oaș vor ajunge în paragină și ruină, vilele frumoase de astăzi.

Același destin, despărțit doar de o iluzorie temporalitate.

Până la urmă, acest uriaș efort al oșenilor de a-și construi locuințe abnorme, se va dovedi a fi numai și numai zădărnicie.

Pustii și pustiite, vilele vor îmbătrâni fără ca vreodată cineva să locuiască în ele. La cum arată ar fi și greu să spui că ai putea trăi plenar între acești pereți inospitalieri și stranii.

Cu puțin timp în urmă,am fost în Polonia și am trecut prin satele și orașele acestei țări, atent la felul în care oamenii de acolo au înțeles să-și gândească propriul habitat.

Am văzut peste tot case noi. Nu prea mari dar suficiente unui trai lejer. Am văzut bucuria pe care o emana aproape fiecare locuință. Toate erau foarte frumoase și nu semăna nici una cu cealaltă dar cu toate acestea, ele se încadrau într-o încântătoare armonie arhitecturală.

Nu a fost nevoie să cobor din mașină, era să privesc prin gospodăriile lor ca să-mi dau seama că acolo trăiesc niște oameni care știu să prețuiască fericirea unei vieți simple, clădită pe repere stabile.

Casele de pe la noi, vorbesc și ele.

Atât doar că povestea lor este tristă, despre un neam care își pierde la fel de ușor capul, și atunci când este bogat sau când se zbate în ghearele sărăciei și disperării.

 

Felician POP