Recentul ”Jurnal literar, 1974 – 1989” a lui Nae Antonescu este o carte absolut fabuloasă, mai ales pentru noi sătmărenii.

De-a lungul a trei ”cincinale”, autorul urmărește, cu o sensibilitate de seismograf, viața literară românească și interferențele acesteia cu cea sătmăreană.

Om de o cultură uriașă, Nae Antonescu este un cronicar extrem de avizat al timpurilor sale și în ciuda embargoului strict privind cartea și mișcarea literară occidentală, considerată decadentă și toxică din punct de vedere ideologic, istoricul literar sătmărean reușește să-și procure – pe filiere destul de cețoase și poate riscante – cărți esențiale care apăreau la Paris sau la Roma.

Omul acesta a înțeles foarte repede că paradoxul salvăriidin mocirla totalitară stă într-o răsturnare de perspective: a ales izolarea într-un sat de la marginea țării, pentru a-și asigura astfel un confort interior imposibil pe acele vremuri, în altă parte.

L-am cunoscut cu puțin timp înainte de a trece în lumea umbrelor într-o împrejurare care atunci mie mi s-a părut cel puțin ciudată.

Scrisesem despre domnia sa în ziarul ”Glasul Sătmarului” un material din seria celor care încercau să definească profilul spiritual al Sătmarului.

M-a căutat la redacție pentru a-mi mulțumi și pentru a mă cunoaște. Era pur și simplu nedumerit de atenția pe care i-o acordam și atunci mi-am dat seama că uriașa sa cultură era dublată de un bun simț și o omenie exemplare.

Îl mai văzusem încă în vremea adolescenței mele pe la diferite manifestări, discret și politicos cu toată lumea, retras într-un colț de unde putea să vadă și eventual să judece.

La plecare, am vrut să-i pun la dispoziție o mașină care să-l ducă la autobuzul de Terebești dar venerabilul cărturar m-a refuzat elegant, spunând că vrea să meargă pur și simplu pe jos, deși drumul era destul de lung.

Am fost convins atunci că m-am întâlnit cu un om dintr-o altă lume, net superioară celei în care ne zbăteam pe atunci.

Și iată, după aproape un deceniu, m-am reîntâlnit cu Nae Antonescu prin intermediul voluminosului său jurnal, peste 500 de pagini, și am intrat astfel într-un univers magic și ademenitor care, fără cartea aceasta ar fi rămas – în datele ei esențiale – îngropată într-o nedreaptă uitare.

Omul trăia și gândea la o înaltă altitudine morală. Era un fel de ascet care săvârșea un adevărat ritual sacru, ori de câte ori se așeza la masa de scris.

Aprecierile sale despre condeierii vremii erau aproape întotdeauna infailibile, iar scriitorii promovați de domnia sa, s-au dovedit a fi cu adevărat valoroși.

Acumulările livrești au avut darul de a-i imprima un anume stil inconfundabil, al observației și analizei pertinente.

Fără a se erija într-o instanță morală, cronicarul s-a dovedit a fi un adversar ireductibil al imoralității în literatură.

El spune că un scriitor care se vinde, fără vreun scrupul moral, poate să fie oricât de valoros în plan estetic, că tot degeaba este!

Idiosincraziile sale se concentrează în jurul poeților de curte dar nu-i iartă nici pe cei care fac din talentul lor doar o simplă trambulină de ascensiune socială.

Desigur, vremurile comunismului agonic au fost de-a dreptul sulfuroase, iar Nae Antonescu se întreba îngrijorat care va fi soarta literaturii române, tot mai mult amenințată și parazitată de impostori și profitori.

Din păcate pentru noi, dezagreabilele metehne ale literaturii în comunisms-au perpetuat și chiar au fost exacerbate în anii care au urmat.

Deja cronicarul vede în acei ani, că numărul cititorilor este infinit mai mic decât al autorilor, că poeții se citesc și se laudă doar între ei, că poezia de calitate nu are audiență, că la evenimentele literare nu vezi picior de profesor de limba română. Nimic nou sub soare, exact aceleași lucruri se petrec și astăzi!

Este apoi, un înverșunat acuzator al scriitorilor care își trag esența din…esențele alcoolice și nu se sfiește să-i arate cu degetul chiar pe Marin Preda ori Nichita Stănescu, scriitori faimoși care au și sfârșit din cauza acestui viciu.

Cu o precizie de chirurg, Nae Antonescu disecă organismul epuizat și macerat de boli al societății în care trăiește dar, asemenea unor medici, când văd că pacientul nu poate fi vindecat, coase resemnați operația.

Nu știu dacă Nae Antonescu și-a continuat jurnalul și în anii de după Revoluție.

Dacă există un asemenea jurnal (unii spun că este cu siguranță!), atunci cu siguranță că vom afla foarte multe taine din labirinturile literare post-decembriste.

Cartea lui Nae Antonescu este un document de prima mână, despre triumful spirituluiîn vremuri dintre cele mai agreste pentru spiritul liber.

Un îndreptar moral pentru orice cărturar care vrea să-și cinstească și să-și înnobileze vocația prin seriozitate, rigoare, cinste și consecvență.

 

Felician POP