Fac parte din generația pentru care chitara, acel instrument atât de vechi și totuși mereu surprinzător, nu este doar un simplu instrument de acompaniament.

După ce folkul a devenit o adevărată modă, și asta grație marelui artist sătmărean Mircea Florian, cel care este considerat a fi întemeietorul folkului românesc, foarte mulți români au prins drag de acest instrument atât de sensibil.

Îmi amintesc de serile de iarnă de la sfârșitul epocii Ceaușescu, atunci când o chitară ne lumina și ne încălzea, în sălile lugubre ale căminului cultural.

Norocul a făcut ca foarte multe dintre melodiile de muzică folk au beneficiat de versuri splendide, astfel că mesajul muzical era dublat de frumusețea unor poezii memorabile.

Nici nu-mi pot imagina adolescența și tinerețea mea fără această muzică, fără serile acelea, cu adevărat magice, în care nu aveam nimic și nici nu ne trebuia mai mult decât chitara aceea, ponosită de atâta folosire, mai ademenitoare decât orice altă tentație de pe lume.

Știam – și mai știu – sute de cântece frumoase, care merg direct la inima omului.

Artiștii – și mă gândesc la cei care grație lui Adrian Păunescu – erau mari meșteri pe atunci și forța unui cântec țâșnea din prea plinul unor talente cum nu cred că se vor mai naște vreodată pe pământul românesc.

Oricât de anatemizat ar fi, Cenaclul Flacăra, rămâne pentru generații întregi un exercițiu de respirare (mai) liberă, unde muzica și poezia lumii reușeau să treacă frontierele, departe de vigilența  tartorilor vremii.

Ascultam la radio emisiunea cenaclului și – pe apucate – notam repede versurile ca să le putem învăța.

A fost muzica noastră, a lumii din care vin și sunt fericit că viața mea, și a atâtor altora, s-a împodobit cu astfel de sonuri, cu astfel de versuri.

Acum, muzica parcă a surzit și nu se mai aude nici măcar pe ea însăși. Se știe doar că sunetele, în condiții excepționale pot deveni muzică. Cred că sunetele de astăzi nu au norocul unor astfel de condiții.

De la manelele suburbane, pline de imprecații brutale și inflexiuni gitanești și până la vorbăraia înecată și gâlgâită, melodiile trec prin chinurile unei articulări greu inteligibile.

Marile concerte nu sunt altceva decât o dezlănțuire cvasi-apocaliptică de zgomote grele, unde niște biete cuvinte fără noimă sunt silite să intre cât se poate de dizgrațios, ritmul afon al unor guriști nefericiți.

Nu mai există armonie, sentiment, ce să mai vorbim de vreun mesaj cât de cât superior, muzica aceasta nouă nu-ți transmite decât un sentiment de frustrare, de parcă acum cântecele nu-s altceva decât un fel de rățoială de-a surda, sau gâlceavă a artiștilor cu lumea, cu destinul orb și neînțeles.

Poate oi fi eu de modă veche, poate nu am ”organ” să savurez toate aceste ”newentries” dar prefer să rămân un demodat și să mai apuc să mă scald în șuvoiul acela de muzică pură, cu nebănuite puteri taumaturgice.

O chitară se aude în noapte și sufletele noastre se îmbracă tiptil în hainele strălucitoare și atât de stranii, ale unei tinereți care a reușit să-și salveze esența, doar cu ajutorul acestei simple bucăți de lemn cu șase strune.

Chiar, oare cât de caldă este o chitară rece?

 

Felician POP