Coșmarul tuturor manifestărilor – mai mult sau mai puțin culturale – îl constituie, fără îndoială, vorbitorii care lungesc nepermis de mult aceste paranghelii, care oricum nu se bucură de o audiență ieșită din comun.

În decenii de sordidă penitență auditivă, am identificat cel puțin șapte tipuri de adevărate cataclisme verbale.

Sunt oameni care – aparent – pot părea onorabili dar în momentul în care deschid gura, te-a bătut Dumnezeu.

Vorbesc mult, dezlânat și nu spun niciodată absolut nimic, deși sunt în stare să croncănească ore în șir.

Cred că și ei înșiși sunt conștienți de dezastrul pe care îl provoacă – doar nu sunt chiar așa de tâmpiți să nu-și da seama cum pot distruge un eveniment – dar egolatria este mult mai puternică decât orice discernământ, ori autocenzură.

Și acum să-i luăm pe rând:

  1. Boșorogul gâjâit – Un ins binișor trecut chiar și de cea de a treia tinerețe, are uriașul talent de a molfăi pur și simplu cuvintele bietei limbi române.

Înșiră fraze lânoase, anacolute perfecte, și cu toate că pare să se chinuie atunci când uzează de darul vorbirii, asta e doar o aparență și de lucrul acesta îți dai seama după cele 40 de minute în care moara aia neferecată, macină de zor banalitățile crâncene pe care doar un creier obtuz, scufundat în mâlul senilității definitive, le poate imagina.

Normal el este un mare critic literar, dar chestiile anoste pe care le spune sau le scrie, sunt la strânsă concurență cu cele ale unui alt inept, pretins universitar, din fericire, parașutat pe la Baia Mare! Dar despre acesta vom scrie la momentul potrivit, că prea e suculent personajul, în pofida sărăciei de idei cu care poluează mediul!

  1. Șulfa comunistă – Dacă aproape întreg comitetul județean PCR s-a retras dincolo de Styx, sau într-un bârlog existențial confortabil, un personaj venit parcă din paleozoicul fără de speranță se încăpățânează să ne aducă aminte cât de groaznic a fost interstițiul totalitar.

La prima vedere, a-i zice că e un bătrânel excentric, poartă un veston în carouri, blugi și adidași albi dar după ce începe să clevetească diluvian, îți dai seama că te afli în fața unei urgii sonore.

E totuși, doctor!

Moșul bate din gură și, oricare ar fi tema discursului, el ajunge – inevitabil – la ”Iepoca de Aur” pe care o ridică în slăvi spre dezagreabila stupoare a unei asistențe oripilată de insanitățile ideologice pe care moșneagul le varsă în capul unor oameni, mult prea răbdători cu ineptul acesta obraznic!

  1. Baba lacrimogenă – E drept, asta nu vorbește chiar la toate evenimentele dar și când se sloboade, apăi compensează toate tăcerile anterioare!

Ea este fericită, felicită organizatorii, și intră într-un fel de  transă circumstanțială, normal, din cauza emoțiilor, lăcrimează discret și declară, pe un glas de curcă împleticită între lemne, că este cea mai frumoasă zi din viața ei.

Are un talent enorm de a spune multe și de a nu transmite nici măcar cea mai vagă idee sau judecată de valoare.

  1. Oficialul pe dinafară – Un tip anost care transmite salutul marilor șefi care, din păcate, nu au putut nicicum să ajungă la eveniment.

Bate câmpii cu grație, felicită și încurajează, și pe măsură ce vorbește, cei din jur își dau seama că nu are nicio treabă cu manifestarea respectivă, dar mă rog, trebuie ascultat cu sfințenie, nu-i așa?

  1. Tocilara eternă – Un personaj înspăimântat că trebuie să vorbească în fața mulțimii, așa că își scrie discursul pe care îl citește cap – coadă.

Dar dacă trebuie, trebuie, n-ai ce face. Stai și tu cu inima strânsă să nu pice dracului de emoție și răsufli ușurat când ajunge în josul paginii…

Normal, nici asta, precum cei de mai sus, nu spune niciodată nimic, pentru că , în ciuda faptului că este o tocilară conștiincioasă, nu a nimerit pe Google, frazele cele mai deștepte…

  1. ”Savantul” plicticos – toată lumea îl ascultă cu sfințenie, doar are patalama, înșiră vrute și nevrute și pe când a-i crede că va spune o frază deșteaptă, plonjează direct în mâlul plicticoșeniei absolute.

Nimeni nu știe defapt, ce vrea să spună, precis nici el însuși dar trebuie să ia  cuvântul și o somitate, nu-i așa?

  1. ”Geniul” neînțeles și palavragiu – Ăsta e cel mai insuportabil dintre toți, și nu neapărat pentru că își începe discursul cu concluzivul ”deci”.

Pentru el, ocazia de a fi ajuns în fața microfonului este un minunat prilej de a-i înfiera pe cei care nu îl admiră necondiționat. Chiar dacă evenimentul cu pricina ar trebui să fie o sărbătoare, insul acesta toxic își reglează iluzoriile sale conturi, în public, într-un mod cât se poate de dezagreabil…

Desigur, mai sunt și alte specimene de acest gen dar despre ele, voi vorbi – poate – cu alt prilej…

 

Felician POP