Are un metru cub de timbre, 16.000 de scrisori și alte colecții impresionante

Are 84 de ani, lucrează zi de zi la o firmă din Satu Mare și licitează chiar și pe eBay când își găsește lucruri ce-i lipsesc. Asta îl ține în viață, alături de speranța că în fiecare zi va găsi ceva pentru colecțiile sale. Se numește Ioan Pușcaș și este cel mai împătimit colecționar din Satu Mare, scrie Agerpres. El deține impresionante colecții de lucruri precum pipe, insigne, fanioane, elefanți, lingurițe, vederi cu Satu Mare, ceramică, monede, dar cea mai bine pusă la punct este colecția de timbre. A scris la viața sa peste 16.000 de scrisori pe care le-a trimis pe întregul glob pământesc și a primit răspuns la toate. Când îl întrebi câte timbre are, râde și răspunde senin: un metru cub. Le ține însă bine rânduite, frumos organizate pe domenii, țări.

Căsuța lui Ioan Pușcaș pare desprinsă dintr-o altă lume. Pereții sunt acoperiți cu obiecte colecționate de-a lungul timpului, despre care vorbește emoționat. Povestește despre întâmplări care l-au marcat în cei peste 50 de ani de adunat obiecte de colecție, oarecum satisfăcut că are ce arăta lumii. Desigur că nu toate sunt expuse aici, unele sunt la Muzeul Județean, în expoziție, altele la casa de vacanță. La multe hobby-uri a renunțat în ultimii ani.

Spune că este un om obișnuit, nu vrea să scrie nicio carte, deși știe foarte multe lucruri și a trăit unele întâmplări nefericite în istoria Sătmarului. A văzut cum horthyștii l-au batjocorit pe Vasile Lucaciu, purtându-i statuia într-un car de cărat cai morți, având o traistă cu mămăligă la gât, și cum trupele sovietice aruncau o grămadă de cărți din Episcopia Romano — Catolică. Apoi a venit regimul comunist, dar Ioan Pușcaș a știut să se descurce și atunci. A trăit vremuri inimaginabile pentru tinerii din ziua de azi și își aduce aminte întâmplări din anii ’60 de parcă ar fi fost ieri. Dincolo de problemele de zi cu zi, pasiunea pentru colecții i-a menținut mintea ocupată tot timpul, ageră, iar spiritul mereu tânăr și curios. La 84 de ani se bucură de o ilustrată veche precum un copil de ciocolată.

“Mă ocup de colecții de când am devenit salariat, din 1959. Cum am avut bănuți, că până eram elev nu aveam din ce să îmi permit, mai ales în vremurile acelea, dar cum am ajuns la primul salariu eu deja ba aia, ba aia, să adun, că e frumos, că îmi place. La un moment dat, la vârsta de 84 de ani, m-am trezit să am atâtea! Că nu mă plictisesc… Prima dată am început cu filatelia. Am 19 hobby-uri, m-am pregătit încă din tinerețe ca la bătrânețe să nu mă plictisesc, și mă ocup de toate, mă ocup de bonsai, de cactuși, de mașinuțe, insigne, numismatică, ilustrate, vederi cu Satu Mare am peste 1.500 de feluri, nici Muzeul nu are, lor o să le las. Toate acestea sunt adunate cum am putut. În cei 50 de ani de filatelie am scris 16.800 de scrisori și la toate am și primit răspuns. Marea majoritate le am, scrisori cu timbrele pe ele, din Argentina, SUA, Egipt, nici nu-ți închipui de unde. Asta e partea frumoasă, păcat că la un moment dat va trebui să mă despart de ele, că eu trăiesc în mijlocul lor. Mi-am făcut o mică încăpere supraetajată, care este camera de hobby, acolo am totul. Acolo mă retrag și îmi trăiesc după-amiezele, că eu și acum lucrez, sunt activ, lucrez la Florisal, mă ocup cu designul zonelor verzi din oraș. Asta mă ține, munca e un stimulent. Dacă mă lasă, eu în două luni am plecat”, declară Ioan Pușcaș, pentru Agerpres.

Pe vremuri, poștașul venea la el în fiecare zi, avea grijă de plicurile sale, să nu i le îndoaie, iar el îl răsplătea cu cafea. Astăzi, poștașul vine cam de două ori pe săptămână, în general cu lucruri cumpărate de pe internet. Întrebat câte timbre are, colecționarul răspunde: “Un metru cub”.

“Foarte grea întrebare, n-aș putea să vă răspund. Le-am sortat pe țări, pe tematică: maxime, olimpiade, sport, URSS, etc”. Scoate mândru, la nimereală, un dosar plin cu plicuri, și începe imediat să povestească.

“Este o colecție de prima zi franceză. Știți care e importanța? Apare un timbru, apare o ștampilă legată de timbru și de ziua când se lansează timbrul pe piață și cu ocazia aceea se dă o carte poștală comemorativă la un număr limitat. Deci nu e la grămadă, că poți găsi și peste 10 ani. Dacă nu reușești că procuri, ai o gaură în colecție. Gândiți-vă că eu am reușit să le am. Am zeci de ani la rând. E o artă. Și valoric și filatelic”, spune Ioan Pușcaș.

Colecționarul a reușit să corespondeze cu persoane din alte țării, pe vremea lui Ceaușescu, prin Asociația Filateliștilor.

“Eu am corespondat prin Asociația Filateliștilor, eram președinte pe județ și eram și și în comitetul național. Eu eram abonat la mărcile poștale românești, plăteam înainte tot ce apărea, primeam la valoarea care era, la tiraj limitat, și astfel de persoane aveau dreptul că facă schimb cu străinătatea. Aveam un cont la Banca Națională, că în timpul ‘Împușcatului’ (Nicolae Ceaușescu n.r.) nu puteai… erau valori considerate patrimoniu și tot ce ai schimbat se înregistra la Filatelie, ca să știe statul român ce valori are. Eu aveam dreptul, într-un an, să schimb până la valoarea de 3.000 de dolari. Aceleași asociații filateliste din alte țări ca Franța, Belgia sau America, aveau tot așa membri organizați și eu prin ei schimbam. Îmi făceam lista cu ce lipsuri am, eu colecționez complet România, Ungaria, Franța ca țară, și îi scriam în limba franceză. Mă ajuta și familia, lucram cu dicționarul, eram autodidact, mai greșeam, îmi mai ceream scuze, ei mă înțelegeau”, mărturisește colecționarul.

Venerabilul colecționar își amintește cu haz de unele traduceri făcute de străinii care încercau să scrie în limba română.

“Îmi scria un chinez românește: ‘Eu la tine prieten’. El așa a știut. Eu probabil tot așa expresii am avut în traducerile mele pe care le trimiteam ba la francezi, ba la mexicani, ba la belgieni. Niciunul nu mi-a reclamat nimic, ba s-au bucurat că un român se chinuie să le scrie. Am scrisori bomboană. Să vezi cum au răspuns… Astea sunt chestii care te țineau în viață. Așteptam ziua de mâine, oare ce o să primesc? De unde? La poștaș eram abonat. Venea și pe ploaie și pe vânt, că știa că aștept scrisoare. Dacă el simte pentru mine, uite că și eu simt pentru el, el trăiește ca și mine și îi fac un stimulent, acest lucru îl răsplătea și pe el, dar și pe mine, mă simțeam oarecum că suntem parteneri, el în meseria lui, eu în a mea. Așa am văzut problema, nu că l-am mituit, l-am răsplătit pentru ceva care a meritat, grija de scrisoare, știa că sunt timbre, să nu se îndoaie, adică sunt niște chestii. Trebuia cumva să o recompensez”, mai spune el.

Colecționarul a avut probleme și cu Securitatea. A primit o serie de scrisori care erau trecute prin filtre și de multe ori era testat.
“Primeam foarte multe scrisori și toate erau cenzurate. Unele așa le cenzurau că eram chemat la fața locului. Înainte de a deschide scrisoarea, trebuia să spun dacă știu ce conține sau nu. Erau niște interogatorii, mă puneau la încercare, deși eram activist de partid, eram în nomenclatură și nu prezentam o garanție nici atunci. Mi-a venit o scrisoare din Hong Kong, noi am avut relații șterse cu Hong Kong-ul, pentru că era considerată țară mai rău decât capitalistă, extremistă. Acolo erau multe afaceri dubioase. Scrisoarea care mi-a venit de acolo a fost destul de voluminoasă. M-au întrebat ce conține, am spus că am o colecție despre Lenin, filatelie și cărți poștale cu poza lui Lenin. Un dizident rus s-a instalat la Hong Kong și a scos un set de 12 cărți poștale caricatură, acelea mi le-a trimis mie, contra cost. Eu tare m-am bucurat când am văzut că mi le-a trimis, dar mi le-au confiscat, pentru că își băteau joc de Lenin”, a spus colecționarul.

Norocul său, la vremea respectivă, a fost că din poziția sa, de director de fabrică, avea acces la buletinul AGERPRES și știa cum stau lucrurile în lume, astfel că a știut ce să le spună securiștilor.

“Apărarea mea a fost că am citit în AGERPRES, primeam buletinul AGERPRES, trebuia să știu ce se întâmplă că eram director de fabrică, aveam 2.000 de oameni sub mână, deci nu puteam vorbi oricum. S-a deschis scrisoarea, am zis că sunt poze cu Lenin, eu am citit în AGERPRES că Lenin a ajuns în tipografiile din Hong Kong și eu având această temă cu zeci de poze și timbre, am vrut să îl completez. Am deschis, chiar era Lenin, dar în diferite poziții, foarte haios. Nu știu în ce tiraj, dar a fost interesant. A fost tipărit excepțional, ilustrație cu luciu perfect, extraordinar. Îmi spuneau că nu poate intra în colecția mea pentru că era defăimat marele Lenin. A trebuit să completez o declarație că le predau de bună voie în baza Legii 162 care intră în patrimoniul controlat. Păi le-am dat în patrimoniul controlat și mi-au atras atenția să întrerup legătura cu dizidentul respectiv, să-mi caut alte surse în alte țări, nu neofasciste. Am avut emoții, niciodată nu știi de unde primești lovitura. Te prinde într-un fel hobby-ul, nu ții cont de nimic, numai să pun mâna pe piesă. Dar ai și familie…”, adaugă acesta.

O altă mândrie a sa este perioada în care a făcut voluntar machete de ștampile mecanice publicitare. Ștampilele sale apăreau pe toate plicurile care intrau și ieșeau din județ. Și n-au fost deloc puține, peste cinci milioane.

“Eu am făcut ștampile mecanice publicitare pe care le montam la Poștă pe mașina de obliterat ca să apară pe toate scrisorile care pleacă și vin din Satu Mare, cu evenimentul respectiv. Timp de 10 ani am patronat acest hobby. Cu astea făceam publicitate, de exemplu, că în Satu Mare este un campionat de șah, asta era în 1982. Eu am făcut 239 de ștampile în cei 10 ani și au fost ștampilate, am ținut evidența! Mașina de cartat care ștampila scrisorile avea un înregistrator ca să știe Poșta câte au intrat și ieșit. La toate am ținut evidența. Din Satu Mare, în cei 10 ani, din 1979 până în 1988, când am fost transferat la canal Dunăre — Marea Neagră, 5,6 milioane de scrisori!”, spune mândru de realizarea sa.

Ce sens avea ca el să facă voluntar această muncă? Să facă ștampilă de exemplu cu ziua cosmonautului și să o pună pe plicuri? “Nu toată lumea se prindea, dar ajungea că pe unul — doi îi mai trezești de la o preocupare, o îngândurare care îl supăra și asta e curios. Ia uite! Ce? Hehe! Ăsta era motto-ul practic pentru care Poșta mă lăsa. Nu ceream nimic, toate cheltuielile le suportam eu, Asociația Filateliștilor mi-a dat aprobare că era ok. De fiecare dată mergeam la Partid, la Propagandă, arătam care îmi sunt planurile pentru luna următoare, îmi dădeau ok, să nu creadă că sunt în țara lui Papură Vodă. Nici eu n-am vrut să fac vreo prostie, să fac ceva ce nu e legal, ce ar supăra diplomația”, afirmă Pușcaș.

Desigur că aceste hobby-uri trebuiau susținute financiar. În timp se adună sume uriașe, dar el a știut cum să se gospodărească, adică să-și completeze și colecțiile, dar să aibă grijă și de familie. Și astăzi face la fel.
“Tot ce e pensie și o parte din salariu dau să ajut copiii și familia, dar o parte o cheltuiesc pe hobby. Eu întotdeauna când merg la talcioc nu mă duc cu mai puțin cu 1.000 de lei, că altfel găsesc ceva și nu pot să-mi iau. Mai bine nu mă duc. Dacă găsesc ceva și nu iau, toată săptămâna mi-e capul acolo. Ca să mă feresc de astfel de gânduri, mă duc ‘înarmat’. De obicei 100 sau 200 de lei cheltuiesc duminica la talcioc. 56 de săptămâni n-am lipsit niciodată. La 200 de lei e o treabă, la 50 de ani, e o altă treabă”, spune Ioan Pușcaș.

Pentru el, colecțiile n-au fost niciodată un business, adică nu a încercat să-și sporească averea, să cumpere ieftin și să vândă scump, el a cumpărat doar ca să salveze anumite obiecte.
“Eu nu achiziționez ca să-mi triplez averea, ci ca ceea ce a existat să nu dispară, să rămână o urmă. Urma asta trebuie să o plătești, cineva trebuie să o suporte. Eu m-am angajat să o suport. Eu am zis că sper ca familia să nu prăpădească, să grijească de ea. Eu n-am vândut și n-aș înstrăina nimic. Pentru că nu de asta am achiziționat”.

Dacă unii dintre noi se plâng că este greu să muncești la 30 sau 40 de ani, cum e să muncești la 84 de ani? Mai mult, Ioan Pușcaș n-a fost internat nicio zi în spital pentru că… nu are timp!

“Nici nu mi-aș putea închipui fără munca asta. Eu n-am stat nicio zi în spital. N-am timp! N-am timp! Că aș putea să fiu bolnav, ba că mă mai doare aici, ba dincolo. Dacă îți cauți boală, poți să găsești. Eu nu spun că n-am amețeli, n-am dezechilibru, că n-am un Parkinson. Le am, că și eu sunt om! N-am fost o excepție să nu mă prindă nimic. Și pe mine mă prind toate relele ca pe oricine altul, dar niciodată când vreau să fac ceva nu mă gândesc: oare reuși-oi? Numai pozitiv mă gândesc: asta vreau, asta fac! Că nu-mi reușește, mă întreb unde am greșit, ce n-am făcut. Dar m-am încărcat cu energie pozitivă, mi-am dat drumul la toate motoarele să pot obține ceea ce vreau. Am un mare noroc, că sunt zodia Balanță, așa că niciodată n-am fost omul să mă bag să mă cert, ba să despart. Așa ai putea toată ziua numai să crapi și asta îți știrbește sănătatea, te consumă de nu-i adevărat. Eu la 84 de ani mă scol fără nicio problemă, memoria mă ajută. Că la un moment dat voi spune ‘stop’, asta e partea a doua. Sunt pregătit și pentru așa ceva. Nu e ceva absurd să spun ‘aoleu’. Așa, trec cumva victorios în viață. Pentru mine fiecare zi e o victorie, am mai câștigat o zi. Acum îmi bat capul ce o să fac mâine. Așa m-am obișnuit, îmi notez ce voi face a doua zi: îmi revopsesc o mașinuță, parcurg știrile pe internet, vreau să știu unde trăiesc, cum trăiesc, știu ce e la București. E bine dacă le știi”, mărturisește el.

Foarte dragi îi sunt, în ultimii ani, ilustratele cu Satu Mare. Mintea lui scormonitoare le caută peste tot și le găsește te miri unde.
“Ilustratele sunt foarte foarte costisitoare, în special cu Satu Mare. De ce? Pentru că am ajuns la un așa nivel de colecție că îmi lipsesc numai lucruri scumpe. Ce înseamnă scump? Găsesc o ilustrată din Satu Mare din anul 1892, pe care nu o am, la o licitație eBay din Bruxelles, și costă 400 de euro, o carte poștală, când o carte poștală e 5 lei, 10 lei, 30 lei maximum. Eu nu-s la faza asta, nici la cea de 100. Foarte greu îmi mai găsesc lucruri. Acum o lună jumate cu mare bucurie am găsit la o licitație din Budapesta, pe internet, o ilustrată, vederea generală cu orașul, din 1903, pe care nu o aveam. A fost 7.000 de forinți, dar pentru Satu Mare se bat și alții nu numai eu. Noi ne cam cunoaștem. Fiind mai în vârstă, îi las să cumpere ei, bine că ajunge la Satu Mare, dar m-au licitat așa tare că au ajuns să o cumpere la preț dublu”, spune supărat pe cei pe care îi credea prieteni colecționari.

Ultima achiziție este o carte poștală cu semnăturile conducerii orașului din 1936, găsită la Praga.

“Am găsit la Praga o carte poștală foto, făcută precis de fotograf din Satu Mare, vândută la chioșc și în 1936, cu ocazia zilei de 10 mai, Ziua Regelui, s-a ținut adunare festivă la Teatrul din Satu Mare. Ilustrata reprezintă clădirea teatrului, în sală la ședința festivă a participat primarul orașului, prefectul, șeful Poliției și ambasadorul Cehoslovaciei în România. Ei în timpul acesta au trimis o felicitare la Praga, la familia prietenului ambasadorului. Pe ilustrata respectivă semnează primarul, prefectul, șeful de Poliție și le-au transmis la cei din Praga. Foarte interesantă! Asta o las la Muzeu”, povestește entuziasmat colecționarul.

Colecția sa cu ilustrate de Satu Mare va ajunge în proprietatea Muzeului Județean. Dacă istoria nu a fost deloc blândă cu orașul, el vrea să ajute la recuperarea unor lucruri ce se mai pot recupera.
“De ce vreau să ajut? Satu Mare, având o politică foarte încâlcită cu Austro-Ungaria, cu ocupațiile, cu vin ai noștri, pleacă ai noștri, schimbă legile, guvernul, politica, orânduirea, foarte multe documente ne-au dispărut. Pentru că în 1940 s-a cedat Ardealul și Satu Mare, jumătate din arhivă a fost făcută praf. Eu am văzut cu ochii mei cum se ardeau pe stradă documente românești. Copil fiind, l-am văzut când l-au dat jos pe Lucaciu și l-au pus pe o căruță cu două roți, era căruța celor care transportau caii morți, pe o căruță de ecariaj, întins, i-au pus în gât o traistă cu mămăligă, așa l-au dus în jurul orașului. E ceva de nedescris, oricât a fost el de naționalist, nu asta a meritat. A fost om, a luptat pentru niște drepturi a unor oameni. Ce drept ai tu să vii să împroști în asemenea hal, oricât ai fost ocupant, de câștigător al războiului? Am mai trecut prin astfel de evenimente în 1945 când au venit rușii, nici ei n-au fost mai buni. Am văzut cum au scos din Episcopia Romano-Catolică cărțile și le aruncau afară, albume colorate. Eram elev în clasa a II-a și ne-au dus să vedem ce se întâmplă. O parte din arhiva noastră s-a dus la Constanța, alta la Lugoj, și nu avem documente. Nu mă mir că e așa mare gaură la județ. Am zis că le las lor”, precizează colecționarul.

Timp de 45 de ani, Ioan Pușcaș a condus fabrici importante. La fabrica de cărămizi a condus 2.100 de persoane ieșire din închisoare, oameni care aveau 6.200 de copii acasă, unele familii chiar și cu 16 copii. Îngrijorat de faptul că oamenii nu prea aveau de mânca, s-a dus la minister și a cerut ca muncitorilor să li se aloce 10 tone de slănină crudă în fiecare lună plătită de fabrică. Rezultatele au apărut imediat, fabrica ajungând în anul 1969 primul loc pe țară. Apoi a fost mutat la alte întreprinderi unde era nevoie de schimbare.

Cu toate că a fost martorul unor schimbări radicale în municipiul Satu Mare, deține unele informații ce riscă să se piardă, el nu vrea să scrie nicio carte. Modest, spune doar atât: “Sunt un om obișnuit. Că mi-am sacrificat timpul liber pentru astfel de activități, e partea a doua…”.

Sursa: Agerpres