Cea mai puţin sau cea mai greşit reformată dintre puterile statului Justiţia română, a început să capete o faţă pentru marele public. Mai precis două feţe. Într-o faţă se află Livia Stanciu împreuna cu „partenerul de nădejde” Laura Kovesi, iar în cealaltă faţă  magistraţii Gabriela Baltag, Risantea Gagescu, Dana Girbovan. Avem deci, pe de o parte, „baronii justiţiei”, corupţi de putere, de gustul pentru privilegii, de tentaţia cârdăşiilor politice etc. şi pe de altă parte, „magistraţii liberi” pe care baronatul vrea să-i transforme, dacă nu a făcut-o încă, în „iobagi ai justiţiei”.
Este nevoie de o justiţie care nu egalizează ierarhia socială şi nu subminează respectul pentru elite, dar care asigură egalitatea  dintre lideri şi popor în faţa legii acceptate de toţi ca fiind dreaptă. O justiţie în acelaşi timp sabie pentru cel care conduce şi armură pentru cel condus.
În România de azi Livia Stanciu reprezintă „justiţia puterii” care se proclamă independentă. O independenţă având sensul de „absolută”, „nelimitată”; adică în afara oricărui control şi absolvită de orice răspundere. Gabriela Baltag reprezintă „puterea justiţiei” a cărei independenţă se vrea a fi îngrădită până la anihilare de către cea dintâi, prin acţiunea unui mecanism infernal alcătuit din DNA, SRI şi ICCJ, agregate în CSM şi având CCR ca sistem de siguranţă iar Inspecţia judiciara pe post de „Sfânta Inchiziţie”. Acestui sistem condus de o politică proprie, un judecator onest precum şi hotărârile pronunţate de el cu greu îl pot scăpa. „Reforma justiţiei” gândită şi realizată de ex preşedintele Băsescu şi fortele antidemocratice pe care la fel le-a condus şi servit, a constat tocmai în proiectarea şi realizarea mecanismului respectiv.
În care dintre aceste două „justiţii” ar trebui să aibă oare încrede­re românii? În „justiţia baro­nilor” sau în „justiţia magis­traţilor liberi”? La cine ar trebui să se gândeasca românul atunci când este abuzat de puterea executivă sau de către un semen de al lui şi să spere că „mai sunt judecători în România” în care să-şi pună ultima speranţă ca „împărţitorii dreptăţii”? La „tiranii justiţei” gata să distrugă vieţi pentru a-şi păstra si mării privilegiile sau la „apostolii justiţiei” gata să accepte martiriul în slujba dreptăţii? Ori, mai simplu, de către cine ar vrea să fie judecat românul de rând?
Alegerea este obligatorie deoarece în mod normal cuvântul „justiţie” este lipsit de plural. Nu poate exista decât o singură justiţie. nu mai multe.
Când justiţia este plurală, asa cum se întâmplă azi în România, suma „justiţiilor” este injustiţia absolută. Aceasta orbeşte societatea românească mai mult  decât derapajele morale ale clasei politice actua­le cu toate viciile ei ca: in­com­petenţă, lăcomie, iresponsabilitate şi corupţie.
Căci iată, justiţia poate opri corupţia politicienilor unde incompetenţa este păcatul cel mai mare, dar politicienii fără un sprijin popular acerb,  cu greu pot limita corupţia justiţiei. Acesta este argumentul care justifică şi chiar impune ieşirea cetăţenilor români din hibernare şi să se  exprime public atât pe reţelele sociale cât şi în cadrul organizaţiilor neguvernamentale (acelea care nu sunt controlate din străinătate), dar şi prin petiţii la adresa Parlamentului, să sprijine asociaţiile şi uniunile celor care activează în câmpul justiţiei (judecători, procurori, avocaţi) în lupta lor cu un Consiliu Suprem al Magistraturii, care din garant al independenţei justiţiei s-a transformat în opresor al justiţei, din intruchipare a unei puteri aflate în echilibru democratic cu legislativul şi executivul, într-un agent al unui nou sistem totalitar. În acest context un bun început este denunţarea Inspecţiei judiciare ca „poliţie a gândirii”. Cu pretextul că apără ,,independenţa justitiei” aceasta interzice punerea în discuţie a oricarei hotărâri judecătoreşti sau orice critică adusă felului în care se consumă actul de justiţie.
Critica, vezi Doamne, i-ar pune pe magistraţi sub presiune îngrădindu-le independenţa şicare ar redu­ce încrederea populaţiei în pute­rea judecătorească. Nimic mai fals!
În democraţie nimeni nu este în afara criticii şi nimanui nu i se poate interzice dreptul la opinie. Independenţa justiţiei se referă la obli­gativita­tea executării hotărârilor jude­cătoreşti care, ţin loc de adevar. De asemenea, ea priveşte împrejurarea că judecătorii nu pot fi sanctionaţi pentru hotărârile pe care le dau, de unde rezultă că nimeni nu îi poate obliga să dea anumite hotărâri. Garanţia acestei independenţe este inamovibilitatea judecătorilor; adica privilegiul lor de a nu fi schimbaţi din funcţie indiferent de hotărârile pe care le pronunţă. Asta este tot. Ceea ce nu inseamna ca judecatorii nu pot fi criticati, ca hotararile lor nu pot fi puse in discutie. Un judecător poate fi revocat atunci când abuzează de puterile sale. Judecătorul trebuie să răspundă pentru prejudiciile produse cu vinovăţie prin hotărârile sale. Judecătorul poate fi pedepsit pentru hotărârile date cu rea credinţă. Acolo unde este multă putere trebuie să fie şi multă răspundere. Putere fără răspundere nu poate exista. Iată, însă, că Inspecţia judiciară interzice critica şi vrea să pună în cătuşe inclusiv gandul.
Printr-o aberatie legislativa, acestui organism i s-a acordat şi competenţa de a se pronunţa asupra atitudinii unor persoane din afara autorităţii judiciare: oameni politici, ministri, parlamentari, activisti sociali, jurnalisti, analisti politici etc., care prin declaraţiile lor ar aduce atingere „independentei si credibilitatii justitiei”. Cu alte cuvinte, disputele autorităţii judiciare cu terţii sunt arbitrate de un instrument al autorităţii judiciare. Conflictul de interese este evident dar nimeni nu se sesizează.

Andrei ARDELEANU