Dacă până în adolescență am trăit într-o țară a unei relative bunăstări, după întoarcerea din armată, în primăvara anului 1982, am avut un adevărat șoc când am constatat cât de mult s-a degradat nivelul de trai în România.

Cozi tot mai lungi și la tot mai multe produse, ocupau trotuarele din fața magazinelor.

Dar eram tineri și poate că aceste lipsuri nu erau resimțite de noi, la modul dramatic.

Când doream să organizăm câte un chef, ne mobilizam cu o lună înainte, pentru a vedea dacă avem „resursele” necesare pentru a asigura cele de-ale gurii și mai ales, băutura necesară.

Făceam liste elaborate: un pateu, o margarină, două ouă și o pâine, alimente astăzi absolut banale, dar pe atunci trebuia să te concentrezi foarte bine, să pui în funcțiune un întreg sistem de pile și relații, pentru o conservă sau o bucată de carne.

Sandvișurile erau punctul forte al oricăror chefuri, buleuri, cum le spuneam noi pe atunci, iar cei care puteau procura un pachet de unt, erau declarați eroi naționali.

Urma problema muzicii. La modă era magnetofonul, ”Kashtan”, dacă se putea, o sculă sovietică de mare calitate.

Ascultam muzică străină, trasă de la Europa Liberă.

Ciudat este faptul că în ciuda educației patriotice pe care o primeam, la chefuri nu se auzea nici măcar o singură melodie românească. Deși multe ne plăceau, însă orice s-ar zice, Angela Similea nu prea merge la chefuri.

Vara, petrecerile se făceau ceva mai simplu. Două pâini, niște untură, un kil de roșii, și potolul era asigurat. Meniul acesat era numit oarecum subversiv, ”grătar sovietic”!

Dacă eram în bani, atunci cumpăram chiar și un litru de pălincă, 150 de lei, și zece litri de vin, la 15 lei litrul.

O ladă de bere, procurată cu sacrificii aproape inumane, asigura triumful oricărei petreceri.

Aveam un bucătar genial care avea un meșteșug aparte de a frige feliile de salam cu soia, de păreau chiftele.

La țară, oricum era mai ușor. Un porc sau niște găini se puteau vedea în orice gospodărie.

Dar toate acestea contau atunci prea puțin. Aveam o chitară bună și altceva chiar că nu ne mai trebuia.

Cele mai frumoase erau însă, excursiile la Firiza ori la Șuior. Sâmbătă după amiază ne aburcam corturile în spinare și luam trenul spre Baia Mare.

Trăiam cu toată ființa noastră aceste aventuri mirobolante. Simțeam oarecum că odată va fi altfel, că lumea aceasta absurdă în care un haos nemilos ne-a azvârlit, se va schimba într-o zi.

Nu vorbeam foarte des despre asta. La început, postul de radio ”Europa Liberă” era important pentru noi, doar pentru muzica pe care o puteam asculta acolo.

Apoi, răzleț, am început să ascultăm și alte emisiuni, ca să sfârșim prin a fixa butonul radioului numai pe acest post.

Nu sunt deloc nostalgic dar majoratele din vremea mea erau pline de viață. Și de suflete, de speranțe, de iubire.

Mai an, un tânăr mă invită la majoratul său. ”Păi ce să fac eu acolo, între tineri?” mi-am exprimat eu nedumerirea.

Sărbătoritul s-a uitat înțelegător la mine și mi-a explicat că majoratul nu este un chef doar pentru cei tineri, vor veni acolo, bunica, mama și iubita, mătușile unchii și vecinii, precum și indispensabilii prieteni de familie.

Cu inima îndoită, m-am prezentat și eu la sindrofie. La ușă am fost oprit pentru a face o fotografie cu tânărul major și familia lui. Am fost condus apoi la o masă, doar aveam un loc dinainte stabilit.

Normal, am gafat cu cadoul, eu am dus un pachet, regula mai nouă spune că nu se mai duce cadou, se dau bani.

Am stat – alături de niște meseni aleatori țepeni – la masă, am urmărit dansul tânărului cu mama lui, apoi cu iubita, despre care am aflat mai apoi că nu era pe bune, ci una de circumstanță, dar la 18 ani trebuie să ai o iubită, nu-i așa?

Au apărut și inevitabilele stripteuze, care și-au făcut numărul și au dispărut repede, probabil la un alt majorat, unde aveau contract.

Dacă în tinerețile noastre am fi văzut astfel de sclifoseli nătânge, am fi râs în hohote. Chefurile de acum nu mai au nimic din naturalețea și aroma subtilă a celor din tinerețea noastră.

Chiar dacă trăiam într-un regim al tuturor restricțiilor (in)imaginabile, cel puțin noi tinerii, eram liberi. De o mie de ori mai liberi decât adolescentul care-și închiriază o iubită, numai ca să-i iasă bine majoratul!

 

Felician POP