Pare că nimic n-a mai rămas din magia și aromele Crăciunului de odinioară. Nostalgicii incurabili nu vor uita niciodată fărâma aceea de mister care înveșmânta sufletele toate, într-o aură poleită, străbătută de serenitatea unor colinde arhaice.

Cel mai aproape de Cer erau, ca întotdeauna, copiii. Mulți dintre ei nu știau exact care este miezul acestei sărbători, dar îi simțeau probabil, spiritul, mult mai adânc, decât orice rațiune.

În vremea lui Ceaușescu, mai ales în ultimii ani, în fiecare seară de Crăciun, de altfel ca și în toate celelalte, se lua curentul.

O mână diabolică apăsa pe o manetă și arunca în întuneric, întreaga populație a României.

Și atunci, pe la geamuri, se aprindeau luminițe firave, ori vreo lampă aproape oarbă, care sporeau frumusețea serii de Crăciun.

Colindele răsunau în aerul rece al serii de Ajun și puteai crede că lumea aceea s-a întors în istorie, cu cel puțin un veac.

Astfel, scopul răufăcătorilor regimului comunist de a sabota ideologic această sărbătoare, se împlinea exact pe dos și nu făcea altceva decât să-i redea tainica zăvorâre, în povestea primordială.

Până la urmă, de un Crăciun Negru au avut parte cei doi tirani și nemila lor i-a ajuns și pe ei înșiși într-un târziu zbuciumat, în acel neguros Decembrie 1989.

Execuția cuplului dictatorial în prima zi a Crăciunului rămâne una dintre cela mai stupide și hidoase pagini ale istoriei noastre contemporane.

După tăierea porcilor a urmat împușcarea dictatorilor.

Un Crăciun stropit cu sânge dar și cu speranțe, multe dintre ele, schiloade și amare.

Depărtarea de sat, alungarea și prăbușirea țăranilor în blocurile lumpen proletariatului de la marginea orașelor, a schimonosit în mod ireversibil splendoarea acestei sărbători unice.

Dar chiar și prin blocuri, până nu demult, răsuna glasul colindătorilor.

Colindele aduse din satele Codrului sau Oașului se loveau fragile de blocurile acelea urâte și mătăhăloase, dar oamenii nu s-au lăsat și le-au cântat mai departe.

Până la urmă însă, și memoria obosește. Colindele vechi au fost alungate de Santa Klaus și Jingle Bells, pe care pruncii celor veniți de la țară, le cântă acum cu detașarea dată de sonurile zornăitoare și fără substanță.

Maimuțărim obiceiurile străinilor, admirăm acum bradul sub care au fost prăvălite cadourile de plastic, izul de fericire domestică, senzația aceea de standardizare docilă, a unei tradiții care a fost cândva, plină de miezul înțelegerii rostului lumii, prin raportarea supremă și nemediată, la divinitate.

E drept, prin orașe și sate, din difuzoarele distorsionate montate prin parcurile înghețate, hârâie greoi, colindele cosmetizate, un melanj bizar de blues, ceva folk și un etno cât se poate de agresiv, ca un imn perpetuu al dezolării și singurătății, care prin repetiție, devine un soi de adjuvant sonor ce însoțește rătăcirile noastre, printre obiceiuri prea lesne abandonate.

Așa este, doar e atât de evident!, viața merge înainte, o spun toți filosofii de ocazie, nu-i așa?, colindatul s-a mutat – aproape în totalitate – pe Facebook, de unde rânjesc grotesc niște chipuri stupide, amețite prea repede de vodca ieftină închinată cu vecinii de scară, ori cu neamurile venite în ospeție, iar bunătățile, vorba vine!, din seara de Crăciun nu mai au nicio savoare.

Isus nu are loc în aceste poze de chiolhan, și aproape nimeni nu mai are nevoie de misterul Marii Nașteri.

Totul este acum de-a gata, de la cozonacul de tip ”burete„, ori cârnații cu aditivi bizari – dacă nu chiar toxici – și până la vinul acela tulbure, la PET, colorat și aromatizat sintetic.

Oare ce a mai rămas din acele colinde sublime, mai mult incantații ritualice, doar un simplu artificiu ”de sărbătoare”?, din spiritul adevărat al unui praznic celest, ce a mai rămas din lumea care-și îngenunchea sufletul în pragul aromit al cântecelor de bucurie și de slavă pentru Cel Născut?

Las memoria afectivă a cititorului să caute – și poate chiar să găsească – un fel de răspuns…

 

Felician POP