Iată că am început tableta de față, parafrazând celebra poezie a lui Tudor Arghezi, ”De ce aș fi trist?”

Dacă am – totuși! – vreo tristețe, aceasta nu este una neapărat de ordin personal, ci mai degrabă un soi de căinare. Îi căinez pe toți cei care nu citesc!

Vă dați seama, cât am de lucru!

Ca într-un soi de paradox inversat, așa cum inscripțiile de pe pachetele de țigări privind riscul fatal al fumatului, nu a convins un singur fumător să se lase de țigări, tot așa, niciun fel de amenințare profesorală sau paternă, ori acțiunile în folosul lecturii, nu au determinat nici măcar un singur prunc, să răsfoiască, măcar așa în dorul lelii, vreo carte!

Campaniile acestea osificate și indigeste, de întoarcere la lectură, sunt la fel de utile ca și o bicicletă pentru un pește, vorba lui Murphy, și se pare că socotelile sunt deja încheiate.

Între oameni și cărți se înalță pe zi ce trece un zid uriaș, peste care spiritele uniformizate și obosite nu au voința și nici puterea să mai treacă vreodată.

La urma urmei, de ce ar (mai) avea cineva nevoie de lectură?

Chiar și cei neavizați își dau repede seama că oamenii de afaceri, politicienii, ca să nu mai vorbim despre realizatorii emisiunilor televizate, nu s-au omorât (aproape) niciodată cu cititul.

De ce să citesc? Cu ce mă ajută în viață, dacă sunt fan al lui Dostoievski sau Garcia Marquez?

Mulți tineri nu rețin decât coșmarul orelor de limba și literatura română, în care niște profesori idioți dictează tot felul de comentarii literare odioase, adevărate sacrilegii la adresa ideii de revelație spirituală.

Ăștia sunt primii inamici ai lecturii. Profesorii aceia cretini care furajează elevii cu prostii capabile să anuleze orice interes real pentru citit.

Să nu mai vorbim despre manualele acelea ticăloase care au distrus orice urmă de fior autentic, tot boscorodind despre ”concepte operaționale” de parcă poezia lui Nichita Stănescu de pildă, ar merita să fie umilită în halul acesta, să se vorbească despre marea lui poezie, ca despre o porcărie tehnologică cvasi-industrială.

Este evident că nefericiții ăia care fac manualele acestea infame, nu au nici cea mai vagă idee despre ceea ce ar trebui să învețe cu adevărat elevii, cu ce ar trebui aceștia să rămână, după 12 ani de școală!

Cum Dumnezeu să-ți mai vină să pui mâna pe o carte după ce ești traumatizat în halul acesta?

Bine că s-a inventat internetul și avem pe cine da vina pentru că pruncii nu mai citesc și-o ard toată ziua pe Facebook!

Dar mergeți acolo, chiar pe Facebook, ca să vedeți cum scriu premianții voștri. Cumverbele lor au aproape întotdeauna la coadă doi de ”i”.

Cum cratima a devenit un semn aproape nefolosit(or). Cum bălmăjeala de idei este înlocuită și aceea cu emoticoane, de parcă scrisul ar trebui anulat și nu avem altă soluție decât aceea de a neîntoarce la condiția intelectuală a omului grotelor care desena pe pereții peșterilor lucruri, în loc de cuvinte!

Orice zi irosită, adică o zi în care nu ai citit nimic, este încă un pas pe drumul ireversibil al întunecării, al blocajului spiritual.

Sunt multe tentații pe lumea aceasta, culmea, chiar și lectura este printre acestea, o știu și eu pe propria-mi piele, dar poate că despre nevoia de lectură ar trebui să vorbim și să acționăm cu totul și cu totul, altfel.

În viața asta, am determinat destul de mulți oameni să se apuce de citit. E drept, nu toți cei care au intrat în ”colimatorul” meu cultural au fost convinși că lectura este o necesitate aproape fiziologică, dar măcar sunt împăcat că am încercat.

În locul acestor ofensive impotente, iscate de miri ce foruri culturale privind lectura, am putea încerca o chestie mult mai omenească, pur și simplu să povestim despre experiențele noastre.

Cum ne-am apropiat de carte și cumde nu ne-am mai îndepărtat niciodată.

Pe vremuri, ori de câte ori mergeam în vizită la cineva, începeam să cercetez biblioteca familiei.

Era un infailibil barometru al stării spirituale a familiei cu pricina.

Acum, acest experiment este aproape imposibil. Îmbogățiții nu-și mai ”maculează” cu hârtie, înfiorătoarele lor bârloguri de sclipici, inox și termopane. Cei săraci, cu atât mai puțin!

Pune în mâna unui om o carte! Asta este una din cele mai mari binefaceri de care poate avea parte cineva.

Mă-nchin hieraticelor umbre ale marilor scriitori, cei care mi-au fost dascăli adevărați și mi-au arătat chipul lumii, cel adevărat, cel care nu poate fi falsificat de abisul părelnicei deșertăciuni.

Eu mereu citesc doar pentru mine. Vouă vă dăruiesc în schimb, atâta cât pot, roadele acestei folositoare și mirobolante zăbave, precum spunea sublimul cronicar moldav, Miron Costin, încă în veacul al XVII lea…

 

Felician POP