Ultima carte pe care a scris-o Titus Popovici, un scriitor mort în condiții cât se poate de suspecte în 1994, se numea ”Disciplina dezordinii” și vorbea despre felul în care regimul comunist a dus haosul și dezordinea la rang de disciplină, aplicând o perfidă strategie schizoidă.

Reguli stricte, draconice, aberante, au ținut în chingi în România – vreme de mai bine de patru decenii, un popor abrutizat de foame, frig și spaimă.

Orice regim își are apologeții ordinii stricte. Oameni cu mintea și sufletele oarbe.

Desigur, aproape fiecare din noi are un unchi sau o mătușă maniacă, care îi tiranizează pe cei din jur cu isteriile lor nesfârșite, legate de ordine și curățenie.

Atâta vreme cât indivizii ăștia rămân cantonați într-un areal cvasi-domestic, nu e nicio problemă dar dacă uncheșul zurliu sau mătușa cu sindrom PM intră în politică, de abia atunci începe circul cu adevărat!

Oamenii aceștia, purtând în sufletul lor labirintic frustrări abisale, înarmați cu tenacitate și ferocitate, odată ajunși în prepeleacul Puterii, vor să pună ordine în tot și în toate și nici nu-și dau seama că acțiunile lor, sporesc și mai mult dezastrul anterior!

Răstoarnă munții, anulează ordinea existentă, și caută pete până și în puritatea cristalului.

Desigur, un psihiatru ar putea să vorbească mai mult și mai aplicat despre acest comportament când impulsiv, când compulsiv dar la baza multor regulamente și statute stau chiar aberațiile unor indivizi, pur și simplu duși cu pluta!

Gândiți-vă numai câte legi inepte, dacă nu idioate există la noi dar și  în întreaga lume, care aduc atingere chiar și unei minime normalități logice!

Autorii acestui sistem de ”reguli de fier”, atât de ademenitor la prima vedere, au fost înghițiți de neant e drept, dar efectele nebuniei lor stau astăzi de multe ori, drept legi de căpătâi.

O tâmpenie, prin repetiție, tinde spre o stranie clasicizare, îmbrăcând într-un final, hainele unei anoste respectabilități.

Nu știu dacă s-ar mai putea drege ceva, oricum lumea de astăzi este – la rândul ei – mult prea nebună, mult prea agres(a)tă, ca să mai aibă răbdare să despice firul rațiunii în patru și să corijeze excrescențele acestea maligne.

Am urât întotdeauna lucrurile băgate cu forța pe gât, disciplina aceea soioasă și sloioasă, prin care condiția umană era degradată în ultimul hal!

Nu mi-au plăcut niciodată uniformele, regulamentele cretine și cu atât mai puțin oamenii seci care le propovăduiau.

Nu sunt un adept al dezordinii, ba dimpotrivă, am militat întotdeauna pentru un cod minim comportamental, normal și natural, de onestitate și probitate, dar acesta trebuie să izvorască din interiorul fiecăruia, educația tocmai asta ar trebui să facă, să stimuleze acele resorturi care ne pot face mai buni, mai morali, și care să nu fie impuse prin rigidități și scleroze ale spiritului.

Cred că omul, simplu sau complex, trebuie să fie curat, pe dinăuntru și pe dinafară, să fie cinstit, ordonat și punctual dar toate acestea ar trebui să fie derivate ale unei conștiințe adevărate și nu un simplu mimetism conjunctural.

Libertatea, se știe, este atributul ființei, iar omul ținut în lanț va învăța într-o zi să latre și apoi să muște, iar lumea nu va deveni mai bună, ci evident, mai câinoasă!

 

Felician POP