Să te sune cineva după 35 de ani, de parcă v-ați fi despărțit ieri.

Ieri, mai exact în ziua de 10 aprilie 1982, la ora 17, pe peronul gării din Arad!

Cel în cauză sunt chiar eu, iar cel care m-a sunat, era cel mai bun camarad al meu din armată, Iuri Dumitriu din Bârlad…

Telefonul lui m-a luat prin surprindere, oricum a trecut, vorba aceea, o viață de om, de când nu ne-am mai văzut și nici măcar nu ne-am auzit…

Imediat, în minte mi-a revenit după amiaza aceea de primăvară când, de la cetatea Aradului, cu valizele de lemn în mână, mă rog, de acum ”liberați din armată”, mergeam încetișor spre gara din oraș…

Un om absolut fabulos, Iuri ăsta! Un moldovean pur și simplu atipic, care nu avea nici cea mai vagă umbră de dialect ”moldovinesc”, în exprimare.

Era talentat foc și cânta la chitară, în fiecare seară. Avea un repertoriu nemaipomenit, multe din melodiile pe care le cânta cu atâta sensibilitate, erau compoziții proprii și mi-am dat seama că nici după atâta amar de vreme, eu unul, nu am uitat cântecele acelea care ne-au încălzit serile cenușii din cazarma austeră, construită încă pe vremea împărătesei Maria Tereza.

Anii au trecut peste noi, cu bune și rele, și, iată-ne stând la o masă, împreună cu soția lui Iuri, Nuți și alți prieteni sătmăreni, tot într-o seară, undeva la o cabană, lângă Odoreu.

Și atunci mi-am dat seama, că pur și simplu, timpul nu înseamnă nimic. Că este o simplă enumerare de cifre irelevante, ce nu reprezintă decât eventual niște jaloane ca să te poți orienta prin hățișul amintirilor, cât de cât…

Iuri a cunoscut-o pe soția lui în 1978, și iată că după aproape patru decenii, ei sunt nedespărțiți.

Probabil că există povești de iubire, de care cuvintele fug înspăimântate și rușinate de puținătatea lor, de neputința de a zugrăvi niște sentimente atât de puternice…

La o astfel de petrecere, în general, totul poate părea anodin dar asta e valabil doar până în momentul acela magic în care Iuri pune mâna pe chitară.

Atunci, totul se transformă, ca sub suflul unor elfi jucăuși, care complotează împotriva monotoniei și stereotipurilor.

Toți ascultăm melodii. Unii chiar le fredonăm. Ne plac, ne binedispun.

Meloterapia este o chestie pe care o practicau chiar și cei din antichitate.

Astăzi, însă, e foarte greu de ajuns în starea aceea de grație, când simți că toate sunetele, parcă au ceva din aroma tulburătoare a veșniciei.

Și nu doar urechile tale obosite sunt pătrunse de sonurile acelea, ci întreaga ta ființă devine un instrument straniu, care vibrează și poate transmite celor din jur, un tremur, ca un zumzet viu de albine ce-și caută mierea în muzică.

Am cunoscut în de-a lungul vieții, foarte mulți interpreți, unii dintre ei cu adevărat dăruiți dar poate că niciunul dintre ei nu poate trece frontiera aceea care desparte întâmplările intangibile ale devenirii noastre întru o altă ființă, așa cum știe să o facă prietenul meu din armată…

Iuri, înarmat doar cu o simplă chitară, duce mereu un război deschis cu urâtul. Cu părăginirea și uitarea.

Pentru că dincolo de uitare, stă rădăcina unui gând luminos. Și pâlpâirea acestuia alungă petalele de umbre ale resemnării și regretului de a nu te fi născut într-o altă lume măcar, și pe numele altcuiva…

Nu vreau să patinez pe luciul ademenitor și totuși înșelător al patetismului melancolic, ci încerc doar să vă conving, atâta vreau, că pe lumea asta există oameni cu astfel de însușiri, oameni care, dincolo de rutina cotidiană, pot picura în lume, bunătate și comprehensiune…

Ne-am găsit neschimbați după 35 de ani. O chitară rece dar cu sunete calde, ne-a ajutat să pătrundem sensul acestei amânări temporale, atât de ciudată și atât de minunată, deopotrivă…

Prin muzică, veșnicia ne-a făcut cadoul ei cel mai convingător: dreptul la memorie, la cea mai subtilă formă a ei, dreptul la memoria afectivă.

Și peste toate acestea mă întreb, evident retoric, ce toamnă ar mai avea curajul să-și arunce peste noi, frunzele deșertăciunii, ce iarnă ar îndrăzni să ne mute în culcușul ei de ger?

Și poate că niciodată nu am înțeles mai clar, adâncul sens al versului lui Nicolae Labiș, cel dăltuit pe piatra mormântului său:

”Eu nu mai sînt, e-un cântec tot ce sînt”…

 

Felician POP