Povestea care urmează este una cu o forță de sugestie uriașă și avem aici una din ipostazele cele mai neobișnuite ale suferinței și a refuzului simplei resemnări.

Este vorba despre un tată și fiul său, legați peste timp cu lanțurile unei adorații, mai puternice decât moartea.     

Unul dintre cele mai ciudate monumente memoriale din primul război mondial se află în localitatea Vetiș, comună situată în vecinătatea municipiului Satu Mare

În vara anului 1914, imediat după izbucnirea primului război mondial, în vâltoarea evenimentelor, tânărul Vlad Endre a fost recrutat și apoi încorporat la Satu Mare, spre a fi dus pe front.

Multă jale a fost atunci în familia Vlad! Mama bocea într-una dar tatăl, cuprins parcă de o grea presimțire, umbla întunecat la chip și din omul vesel care fusese până atunci, devenise ursuz și nu mai stîtea de vorbă nici măcar cu cei din familia sa.

La foarte scurt timp după plecarea sa în război, tânărul soldat a murit pe câmpul de luptă și nimeni nu a aflat vreodată, amănuntele nefericitei sale dispariții, iar vestea tragicului său sfârșit a căzut ca un trăsnet peste familia sa din Vetiș.

Trupul tânărului nu a fost găsit niciodată, fiind îngropat undeva, într-o groapă comună din Galiția. Pe câmpul de luptă au căzut atunci, mii și mii de tineri, însă  povestea de după moartea lui Vlad Endre a rămas întipărită în memoria sătenilor, într-un mod aparte, deși în prima conflagrație mondială au murit mulți tineri din Vetiș.

După aflarea veștii morții băiatului sau, tatăl acestuia, Vlad Karoly, a  hotărât în sinea sa, că va ridica în memoria fiului îngropat departe, o capelă, chiar în fața casei sale, acolo unde cândva, se juca micuțul Endre, care să-i cinstească memoria.

Nici acest lucru nu ar fi fost ieșit din comun, dacă îndureratul tată nu ar fi ales o modalitate cel puțin stranie, pentru decorarea pereților micuței capele.

Vreme de un an, bătrânul tată a adunat bucăți de fier pe care le-a meșterit în fel și chip.

Toate lumea era uimită, auzind zgomotul ciocanului pe nicovală, cu atât mai mult cu cât baciul Karoly, nici măcar nu era fierar de meserie.

Omul, înecat în tristețea sa, nu scotea o vorbă și nici chiar nevastă-sa nu-l putea scoate din muțenia aceea.

Misterul a fost deslușit abia după un an, când tatăl îndurerat și-a încheiat munca și a deschis ușile capelei. În mijlocul acesteia ridicase un mic obelisc pe care era gravat numele și vârsta fiului său dar ceea ce le-a tăiat sătenilor pur și simplu răsuflarea, a fost interiorul capelei.  Au văzut pe pereți întreaga poveste a vieții fiului consăteanului lor, meșterită din fier.

Pe zăbrele erau înșirate ipostaze ale vieții băiatului dar cea mai răscolitoare imagine avea cu adevărat, o puternică încărcătură simbolistică: pe o cruce, în locul trupului Mântuitorului se afla un soldat, iar într-un sicriu era așezat însuși Isus.

Atunci când martiriul trebuie îndurat de un tânăr soldat, acesta urcă pe cruce, în vreme ce Christ – speranța Învierii și a vieții eterne – zace într-un sicriu, gata de  îngropăciune.

Aceasta metaforă a paradoxului existențial este defapt, cheia micului monument. Suferința fără de cuvinte a părintelui a fost sublimată în această răscolitoare epopee nemurită în metal, o poveste simplă și tulburătoare, plăsmuită de un om, mutat pe vecie, în sfâșierea care nu încape în cuvinte și atunci, îndârjită se mută sub pielea fierului.

Nu este un monument oficial ridicat în memoria unui erou oarecare, ci  mărturia unei suferințe uriașe, nemurită în oțelul neîndurării și amărăciunii.

Unii spun că în nopțile senine de august, lună în care Endre a pornit spre lumea veșniciei, atunci în fatidicul an 1914, parcă se mai aude dinspre capelă, cum un ciocan izbește o nicovală, ca un plâns înfundat, înecat în scânteile fierului înroșit, ce sfârâie sub o ploaie de lacrimi mute…

 

Felician POP