Celebrele ansambluri de cântece şi dansuri au fost introduse în România pe la începutul anilor 1950 de culturnicii sovietici, veniţi aici ca să adapteze formele şi formulele culturale, la înaltele cerinţe ale formelor de expresie tributare artei comuniste.

Se impunea deci, profesionalizarea folclorului, punerea lui ”pe linie„ adică acesta să corespundă măreţelor comandamente ale vremii.

Au apărut doine şi balade, cântece de viaţă nouă, melodii de muzică populară în care leliţa urca voioasă pe tractor, iar fericitul bade se înscria în Colectivă, mă rog, tot tacâmul unei butaforii folclorizate, controlat atent.

Aceste mari ansambluri de cântece şi dansuri, nu au făcut altceva decât să militarizeze pur şi simplu, până şi cea mai măruntă fărâmă de autentic, de genuin.

Puteau fi admiraţi dansatorii, balerini profesionişti la bază, care se mişcau graţios pe scenă. Aceeaşi înălţime, aceleaşi gesturi exacte, iată tehnici care puteau stârni admiraţia celor care confundă cultura tradiţională cu mecanica mişcărilor umane.

Atunci cum să ne mai mirăm că un danţ codrenesc, jucat de bătrânii satelor este etichetat drept ”dans dezorganizat„ ! Puţină ordine tovarăşi, ce mama dracului dansaţi voi acolo?

Cântăreţele – strident fardate – hăuleau de zor tot felul de făcături care aveau – e drept! – la origine nişte linii melodice vagi, defapt adevărate mimetisme sonore.

Costumele populare respectau şi ele acelaşi stereotip: ele nu reprezentau cu adevărat nicio zonă, ci erau adaptate şi mult cosmetizate, după îndoielnicul gust al unor instructori ori realizatori de spectacole, care nu puteau, şi nici măcar nu se străduiau, să facă vreo diferenţă între doinele gorjene ori ţâpuriturile din insula Borneo.

Ansamblurile ăstea aveau programe lungi şi variate. Cei din Craiova executau dansuri moroşeneşti, în timp ce ăia din Baia Mare, sârbe vîlcene. Nu-i greu de ghicit ce efecte artistice rezultau din aceste triste maimuţăreli.

Totuşi, cea mai cumplită facătură rămâne dansul de Oaş, jucat la Piteşti ori la Suceava, unde nişte inşi nefericiţi se îmbulzesc unii în alţii, iar oşenii neaoşi îşi fac cruce când văd toate idioţeniile acestea.

Iată deci, ”lada de zestre” sovietică a neamului românesc!

Din nevoia de a fi cât mai pe plc cuceritorilor de la răsărit, grotescul a fost împins până acolo încât, un cântec gruzin, ăla cu florile de liliac, a ajuns piesa de rezistenţă a unei cunoscute soliste de pe la noi, fiind prezentată drept una din marile valori din aceeaşi ladă de zestre, care, odată deschisă, s-a dovedit a fi o pernicioasă cutie a Pandorei din care s-au revărsat în lume, cele mai sinistre orori fonice.

Dar ce bine ar fi dacă despre toate aceste ulceraţii am putea vorbi la timpul trecut! Te-ai fi aşteptat ca după Revoluţie, sau ce-o fi fost ocluzia aceea socială şi politică din decembrie 1989, toate aceste excrescenţe maligne de pe trupul folclorului adevărat, să fie îndepărtate, odată şi pentru totdeauna.

Nici vorbă! Asistăm astăzi la o degradare fără precedent a folclorului românesc, o pervertire uluitoare, care va duce în final la neantizarea absolută a spiritului nostru naţional.

Vechile cântece bătrâneşti au fost înlocuite cu nişte texte căznite, în fapt nişte ciudate anacolute şi îndelungi imprecaţii gitaneşti.

Costumul românesc autentic – simplu şi curat – a fost fulgerător înlocuit cu tot felul de zarzări cu sclipici, ori cristale Swarovski, un kitsch fără seamăn.

Majoritatea soliştilor de muzică populară seamănă până la confuzie cu paparudele de pe vremuri, menite să aducă ploaia. Acum, aceştia aduc o ploaie de mizerii sonore şi vizuale, un soi de bâlci de cea mai grosieră extracţie.

Pe la concursuri, june frumuşele dar tencuite bine pe obrăjiorii fragezi, susură la microfon melodii culese de la bunica, din a cărei enormă ladă de zestre au fost scoase costumele populare vechi de peste100 de ani, şi o astfel de îmbrăcăminte poartă fata cu mândrie, la acest concurs.

Din păcate, nimeni nu vede tragismul acestori stări de fapt, cum impostorii răi şi urâţi au pus mâna pe o comoară cu adevărat fabuloasă şi, printr-o inversă alchimie, au transformat aurul vechi şi pur al strămoşilor, în cenuşa grunjuroasă a noilor şlagăre aşa zis folclorice.

S-a ridicat la un moment dat, Grigore Leşe, ca să denunţe această uriaşă mistificare, unii l-au ascultat reci şi politicoşi, în vreme ce alţii l-au ignorat cu desăvârşire iar vocea lui, tulburătoare dar răspicată, este aluvionată tot mai nemilos, de nesfârşita producţie de folclor artificial, unde un sintetizator de ultimă generaţie înlocuieşte toate instrumentele populare, ca să vezi unde a ajuns în ziua de astăzi, tehnica!

Se pare că nu mai este nimic de făcut. Răul iremediabil s-a produs deja, iar din splendidul cântec românesc va mai rămâne un simplu bocet, tot mai stins şi acela.

 

Felician POP