După câteva minute bune de conversație, primul lucru pe care ți-l spune un taximetrist din București este acela că și-a dat seama că vii din Ardeal.

De bună seamă, ești surprins! Doar ai făcut tot posibilul să te exprimi în cea mai curată limbă română și uite, că te-a ”prins”, până și un taximetrist!

Pur și simplu noi nu ne dăm seama, nu ne auzim, că vorbim într-un dialect nițel straniu, cu inflexiuni regionale, de care se pare că nicicum nu ne putem debarasa, iar unii chiar își fac un titlu de glorie din faptul că nu sunt în stare să învețe limba română literară, de parcă un astfel de handicap, sau cel puțin retard, ar putea fi transformat vreodată, într-o calitate!

Este destul să închizi ochii și să-ți deschizi bine urechile, și poate că vei auzi atunci toate cuvintele românești pe care dialectul nostru sătmărean le stâlcește, cu o voioșie vecină cu inconștiența.

Una dintre trăsăturile specifice dialectului nostru este înlocuirea lui ”e„ cu ”i”. Noi nu rostim ”cafea” ci „cafia”, nu ”teatru„ ci ”tiatru”, etc. etc.

”Vorbiam”, ”spuniam”, ”ziciam”, ”amintiam”! Fiți doar puțini atenți: exact așa grăim!

Aceste stridențe pot trece neobservate până nu dă dracul ca o fericită câștigătoare ”sătmăriană” a unui concurs care a avut drept marele premiu, ditai automobilul, să se apuce să vorbească!

Și atunci nu știu dacă mai putem fi mândri de felul în care (ne încăpățânăm să) înțelegem să ne exprimăm în limba noastră maternă.

Unii  vor susține că este un caz singular dar este suficientă o simplă plimbare prin oraș, pentru a vă da seama câți ”adepți lingvistici” are domnișoruca asta ingenuă, prin Sătmar!

Foarte rar vom spune: ”i-am zis Loredanei” ci mai degrabă, ”i-am zis lui Loredana”, formă evident stridentă și cât se poate de greșită gramatical.

Ca să nu mai vorbim de celebrul ”noa„, pe care îl folosim într-o zi, fără ca măcar să ne dăm seama, poate de sute de ori, iar un necunoscător nici nu știe că acest ”noa”, intraductibil la urma urmei , poate să exprime o  mulțime de stări, de la mânie, indiferență și până la admirație. Este – probabil – un adjuvant cât se poate de necesar pentru niște oameni cu vorba domoală și înceată, așa cum suntem și  noi, ardelenii

O fi de bine, o fi de rău? Eu cred că – în definitiv – acest limbaj neaoș, dă culoare adevăratei noastre identități, este modul nostru unic și intim de cunoaștere și recunoaștere!

Este limba noastră obișnuită, hainele de fiecare zi ale vorbirii curente, lejere și atât de familiare, și, să fim sinceri, ne simțim cât se poate de bine, vorbind în dialect. Suntem, nu-i așa?, în limba noastră, cea de ”acasă”!

Numai că în momentul în care am ieșit din lumea noastră transilvană, limbajul acesta familiar se transformă de cele mai multe ori, într-un subtil motiv de persiflare.

Să ne amintim numai, modul magistral în care I.L. Caragiale a ilustrat, încă la sfârșitul secolului XIX, prin personajul său, celebrul Mariu Chicoș Rostogan din schița ”Un pedagog de școală nouă”, farmecul spumos al graiului ardelenesc, cu solemnitatea fumnambulescă a unei expresivități ilare, nesecată sursă de umor, mai ales pentru cei dinafara Transilvaniei.

Desigur, ne amuzăm și noi ascultându-i pe moldoveni. Fiți siguri că la fel se distrează și ei la auzul graiului nostru ardelenesc, ca să nu mai vorbim de regățeni!

Dar obligația noastră este aceea de a învăța limba română literară, îmbrăcată în straiele ei frumoase și curate, vorba lui Nichita Stănescu, cele de duminică. Este o formă de respect față de ceea ce suntem, sau ceea ce ar trebui să fim într-o bună zi, cu toții.

Dascălii de limbă și literatură română au obligația, cel puțin profesională, de a cultiva în școală limba maternă, necolmatată de niciun fel de influențe străine.

Din păcate, mulți profesori, unii chiar de limbă și literatură română, vorbesc românește, la fel de prost ca elevii lor, într-o dezagreabilă consonanță. Și atunci?

 

Felician POP