Dorul de casă, de acasă, ține de unul dintre cele mai sensibile și mai inexplicabile mecanisme interioare umane.

Nu poți să mimezi acest sentiment, nici măcar să ți-l închipui.

Oamenii păstrează de-a lungul vieții o relație tainică și plină de un fior aproape mistic, cu locurile natale, acolo unde au văzut lumina zilei.

Chiar dacă mulți au avut o copilărie și tinerețe plină de griji și de frustrări, rememorarea acestei perioade de viață, aduce în sufletul oricui, un soi de luminoasă nostalgie.

Îi vedem și pe ”stranierii” noștri, veniți acasă în concediile de vară sau iarnă, cum dau buluc la frontieră și așteaptă răbdători ore în șir, doar ca să mai ia o gură de aer proaspăt.

Există desigur, un tipar al ridicării, strict legat de un anume ”topos”, cel al devenirii noastre, acolo unde firul uman plăpând a început să țeasă gheme existențiale, de nedesfăcut.

Cei mai mulți intră foarte repede în starea aceasta de grație, în care spațiul primelor revelații se suprapune peste trăirile căutătoare de sens și esență.

În general, aceste ”simptome de fixație” se manifestă la popoarele sedentare, cele care s-au cimentat în mentalul lor colectiv și un tipar identitar toponimic, deși istoria a demonstrat cu prisosință, că această etichetare – cu extrem de rare excepții – nu este decât una conjuncturală, iar statutul de nomad, nu cred că ar putea fi investit cu atributul exemplarității.

Sunt în schimb oameni care nu cad în această ademenitoare capcană a seducției spațiului.

Aceștia sunt și cei mai adaptabili, că nu degeaba spuneau romanii ”Ubi bene, ibi patria!”

Asistăm la acest început de veac la mai multe fenomene migraționiste.

Primul este cel care ne afectează și pe noi în mod direct, și anume, scurgerea a vreo patru milioane de conaționali înspre Vestul îmbelșugat, peste care se suprapune provocarea imigrației musulmane.

Acest exod pandemic este, prin amploare și consecințe, fără precedent în istoria modernă a Europei.

După convulsiile migratorilor din primul mileniu de după Christos, în urma cărora s-au format popoarele actuale ale Europei, păreau că lucrurileintră pe un făgaș normal dar iată, că istoria se rescrie, chiar dacă acum, cu altă peniță.

Probabil că din aceeași spiță fabuloasă și frisonantă au făcut parte și marii aventurieri ai lumii, marii descoperitori, cei care au cutreierat oceanele, cu speranța descoperirii unui El Dorado îndestulător pentru împlinirea vreunui vis.

Există ”oamenii locului”, cei care nu au ieșit, și nici nu și-au dorit vreodată acest lucru, din tiparul lor cotidian, iar aceștia, dacă totuși pleacă, sunt chinuiți de un dor mistuitor de țară, și – mai degrabă sau mai târziu – se întorc la matrice, și sunt apoi, ” oamenii oricărui loc”, care se adaptează foarte repede și-și însușesc veșmântul existențial de ocazie.

Între dorul de casă și dorul de ducă se scrie de câtva milenii încoace, întreaga istorie a  omenirii cu poveștile ei, de la Homer și până la James Joyce.

Unii rămân pentru că au picioare mult mai puternice decât aripile, iar alții pleacă, pentru că, nu-i așa?, sufletul nu este altceva decât o zgribulită pasăre călătoare în căutarea unui cuib, în care poate că nici nu va ajunge vreodată, cu adevărat…

Felician POP