Toată lumea înjură. Sau mă rog, aproape…

Cred că nimic nu poate fi  mai elocvent, atunci când încerci să descifrezi profilul identitar al cuiva, decât să-l asculți pur și simplu, cum înjură!

Ce sfinți pomenește, ce trimiteri face și cât de metaforice sunt înjurăturile folosite.

S-ar putea creiona chiar o mentalitate pandemică, un soi de atitudine în fața unor efecte negative, pentru că înjurătura, nu este altceva decât o supapă verbală, un soi de refulare instantanee, la o provocare sau alta.

În general, sătmărenii folosesc înjurături benigne, în care cel mai adesea, cel puțin în Țara Oașului este invocat soarele, ori ”mniezăii mamii mânii-ta”, sau – in extremis – avem bizara formulare ”ferme-te guta!”, sau ”te tau de văd soarile pin tine!” care deja, orice s-ar zice, este o expresie cât se poate de plastică.

O înjurătură care nu a putut fi nicicum decriptată, deoarece pare să aparțină zonei absurdului, este arhicunoscuta, ”baje dracu lemne-n tine!”

Este aproape imposibil de imaginat această operațiune, care este fără îndoială de domeniul dantescului dar cine știe,referința culturală și istorică poate să ducă până la domnitorul Vlad Țepeș, dacă acesta ar putea fi asociat cu ”dracul”, (Vlad Dracul, Drăculea, Dracula), iar ”lemnele” să reprezinte defapt, țepele, în care suavul domn, îi mai trăgea din când în când, pe cei care nu prea îi erau pe plac.

De ce înjurăm? ”Ca să ne răcorim, monșer!” ar răspunde prompt un personaj caragialian, deși personajele lui nenea Iancu nu înjură propriu zis, ci în situații de maximă surescitare, folosesc eufemistic, tot felul de imprecații cvasi-benigne.

Există desigur în vorbirea curentă, înjurături elaborate, în care succesiunile genealogice se împletesc armonios cu anumite referiri la calendarele bisericești dar nu ne putem permite să le cităm aici, nici măcar la modul aluziv.

Oamenii înjură, mai ales la nervi dar și atunci când au o satisfacție, după o îndelungă stare de surescitare sau suspans, (mergeți vă rog, la un meci de fotbal”) în orice caz, românii au un limbaj mult mai puțin colorat decât americanii de exemplu, iar incidența cuvintelor  cu geneza în tomberonul limbii este mult mai mică la noi, decât la cei de peste ocean.

Înjurăturile, cuvintele vulgare nu sunt neapărat apanajul interlopilor ori a lumpen proletariatului.

Nevoia unei astfel de refulări verbale ține arareori cont de nivelul de pregătire, cultură sau de trai, al celor care le rostesc cu atâta sete și patos.

Se înjură copios chiar și la Casa Albă, ori pe somptuoasele holuri ale Academiei și până în rătăcitele sate din sălbaticii munți ai Afganistanului.

Copiii învață foarte repede să înjure, poate exact după ce nu mai gânguresc, și încearcă să îi imite pe cei mari.

E și acesta un semn de emancipare și de maturizare, nu-i așa? Să înjuri exact ca părinții tăi, ca unchiul sau mătușa!

Oare de ce ar fi revoltați niște părinți, când ar afla că odraslele lor înjură ca niște birjari? Oare nu acasă au auzit toate acestea? Nu de acolo le-au învățat?

Ar fi extrem de interesantă o încercare de abordare științifică, sistematică a acestui fenomen din punct de vedere istoric și social și poate că atunci am învăța mult mai multe despre un popor sau o civilizație întreagă, din înjurăturile proprii decât din frumoasele și cosmetizatele fraze, înălțătoare și patetice dar în cele mai dese  cazuri, vidate de orice conținut real.

 

Felician POP