O ieșire din țară te face să înțelegi mult mai bine ce se întâmplă defapt, în interiorul ei.

Pentru noi, sătmărenii este un exercițiu foarte la îndemână: doar 8 kilometri distanță și deja te afli într-o altă lume, mai occidentală, înspre vest, și 30 de kilometri înspre nord, ca să dai de o lume mai asiatică decât a noastră.

Acum, noi am luat-o înspre vest.

 

Oprim la un restaurant aflat în buza drumului. Poți să mănânci, orice îți poftește inima, cât vrei, pentru 3000 de forinți, vreo 43 de lei în banii noștri.

Oferta este deosebit de bogată și poate satisface chiar gurmanzii capricioși!

În parcare, două mașini românești de lux.

Posesorii lor, vreo opt persoane, mănâncă pe rupte, înăuntru. Sunt clienți puțini, ora e matinală și poate de aceea gălăgia pe care o fac românii este amplificată de un ecou dezagreabil.

Clienții unguri vorbesc în șoaptă, pe când ai noștri, aproape că urlă. Femeile sunt extrem de gălăgioase și transformă confortabilul ritual al luării mesei, într-un adevărat infern.

”Mănâncă Vasile cât poți, că tot atâta plătim!” sau ”Repede la budă, că nu sunt decât două locuri” ori ”Gigel nu te scărpina în nas, mama mă-tii!”.

Momentul este penibil dar nu și pentru poluatorii sonor care sunt atât de dezinvolți încât ai senzația că oamenii ăștia, nici măcar nu-și dau seama că se află într-un spațiu public.

Și apoi să te miri că suntem taxați ca fiind necivilizați și tulburători ai liniștii publice.

Din păcate nu este doar un clișeu răuvoitor, ci o realitate sordidă.

Până la un minim nivel de civilizație, se pare că este cale lungă.

Ce pot învăța odraslele de la astfel de părinți?

Nu degeaba tot milităm noi de atâta vreme, pentru introducerea în școli a materiei Codul Bunelor Maniere care să fie probă eliminatorie la bacalaureat!

 

Viena, mijlocul lui februarie. Străzile pietonale sunt inundate de valuri nesfârșite de turiști. E o lume fremătătoare, curioasă să afle și să vadă.

Un cățel face giumbușlucuri foarte drăguțe iar lumea îl urmărește în extaz.

Există e drept, și cerșetori. Îmbrăcați decent, tăcuți și absolut toți sunt însoțiți de câte un cățel drăgălaș, neapărat de rasă, frumușel și curățel.

Dacă nu vrei să ajuți un om sărac, poate îți înmoaie inima cățelușul acela dulce care s-a pripășit lângă omul străzii.

Mesajul este acela că boschetarul nu are grijă doar de el,ci din banii primiți se ocupă și de câinele de lângă el.

E drept, nu sunt prea mulți astfel de oameni care apelează la mila publică.

Ei se încadrează perfect în peisajul acesta, al unei lumi calme și armonioase, care a descoperit – poate direct aici în stradă – fericirea de a trăi liberă și fără prejudecăți chinuitoare.

 

La Viena sunt sumedenie de calești, atâta doar că nu prea mulți își permit să facă o plimbare ca în urmă cu un secol, pe străzile capitalei imperiale, pentru că prețul unei astfel de nostalgice promenade este destul de piperat.

Vizitiii, tineri sau bătrâni, se cunosc între ei și se salută cu multă reverență.

Ai crede că lumea aceasta nu poate fi decât veselă. Oamenii își zâmbesc larg, îți dau cu dragă inimă orice informație, și se vede bine că faptul că pot să-ți fie de folos, le face o mare plăcere.

O imagine frapantă: doi porumbei frumoși, albi ca spuma laptelui, scormonesc de zor în bălegarul cailor.

Imaginea este cât se poate de șocantă și de sugestivă: puritatea absolută hrănindu-se din gunoaie.

Alăturarea mă duce la comparații din lumea bipezilor. Amestecul acesta înfiorător de candoare și turpitudine mă copleșește pur și simplu!

Dar și porumbeii trebuie să mănânce, nu-i așa? Chiar dacă pentru a supraviețui, trebuie să scormonească, cu ciocurile lor gingașe, prin bălegarul generos al cailor!

 

Magazin în Austria. Vânzătoarele vorbesc între ele ungurește. Le abordăm în aceeași limbă dar ne avertizează că dialogul nu este posibil decât în germană sau engleză.

Totuși, de ce nu vor să vorbească ungurește, întrebăm noi, oarecum intrigați!

”Aceasta este politica firmei: cu clienții nu vorbim decât în germană, eventual în engleză”

”Și dacă se întâmplă să aveți un client maghiar?”

”Bineînțeles, tot în germană vorbim, v-am mai spus, asta este politica firmei!”

Le mai întrebăm dacă sunt unguroaice. Ne răspund în engleză că da, sunt undeva de lângă Budapesta și își cer scuze că le-am surprins vorbind ungurește între ele!

 

Cramă la Eger. O vinăreasă – care ne mărturisește că este născută în 1943 – se află la datorie. Este duminică seara și clienții nu sunt foarte mulți.

Crama în care am intrat este săpată direct în tuf vulcanic în urmă cu peste 70 de ani, mia exact 67 de ani. Știe bătrâna ce știe, că doar a fost martoră la construcția beciului!

Suntem și noi, martorii și participanții direcți și interesați ai unei lecții elaborate de degustare și de poveste. Pentru că vinul nu se poate bea ca apa.

Și ordinea degustării este strictă. Fiecare vin are o poveste, o istorie și o devenire. Aromele sunt absolut fabuloase.

Gazda stă în picioare și observi că nu este un ceremonial forțat doar pentru a fura ochii clienților naivi.

Papilele noastre gustative trec printr-o sumedenie de metamorfoze, una mai încântătoare decât cealaltă.

Pe masă pâlpâie o lumânare veche, iar atmosfera este completată de lăutarii din zonă.

Într-un târziu, ne despărțim de primitoarea noastră gazdă.

Cumpărăm patru litri de vin, mai primim o sticlă drept cadou, ”pentru înțelegere și răbdare”.

Primim la sfârșit, nota de plată: în total, doar 4000 de forinți, 56 de lei, pentru patru persoane, bașca cei patru litri de vin și încă o sticlă de vin nobil! Incredibil!

La noi, cu banii ăștia nu ai putea să bei nici măcar o poșircă, d-apăi cel mai bun vin din lume! Suntem totuși la Eger, acolo unde se face celebrul ”Egribikaver!”

Dacă mai adăugăm faptul că suntem cazați la o pensiune de lux, unde plătim doar 40 de lei pe căciulă, veți înțelege de ce dorim să ne întoarcem acolo!

Nimic din ospitalitatea prădalnică de pe la noi, oameni foarte amabili care povestesc cu tine, ca și cu niște prieteni vechi și apropiați! Se interesează de unde ești și au neapărat un cuvânt de apreciere pentru locul tău natal.

 

Crâmpeie notate în fuga mașinii dintr-o lume în care ne încăpățânăm să (nu) intrăm!

Excursia noastră se încheie într-un mall care îndeobște, duminică este închis. Toate magazinele au lacătul pe ușă dar un suc tot poți să bei.

Este o măsură prin care guvernul ungar vrea să-i oblige pe maghiari să aleagă pentru duminică alteform(ul)e de recreere.

Nu știu dacă a făcut cineva un studiu, ca să se vadă dacă astfel a crescut numărul spectatorilor la teatru sau filarmonică.

Mă tem că rezultatele ar fi dezamăgitoare.

Nu poți obliga pe cineva să meargă la teatru. Eventual, poți să-l ademenești. Desigur, acest lucru este mult mai complicat dar cu siguranță, mai eficient și mai durabil!

Unde mai pui că în orașul cu pricina nu există nici teatru și nici filarmonică…

 

Turist Artist