Sunt de-a dreptul tulburătoare similitudinile între cele două personaje ale istoriei neamului românesc.

Fiecare dintre ei a domnit vreme de un deceniu: Carol al II lea între 1930 – 1940, iar Băsescu între 2004 – 2014.

Accederea la putere a celor doi a fost surprinzătoare: Carol al II lea a aterizat, undeva pe o căpiţă de fân şi a luat domnia aproape cu forţa, iar Traian Băsescu, socotit perdant fără speranţă al primului tur al prezidenţialelor din 2004, ajunge – in extremis – preşedintele României.

În viaţa fiecăruia există o Elenă. Cea a lui Carol, Lupescu, născută Wolf, ceva mai discretă dar extrem de autoritară şi cea lui Traian, Udrea, care de la mopul alegerilor parlamentare şi până la blugii Mişcării Populare, a trecut prin tot felul de sporitoare din punct de vedere imagologic, deşi destul de bizare în esenţă, ipostaze existenţiale.

Dacă la toate acestea mai adăugăm că sediul central al PDL, partid care i-a propulsat pe Traian Băsescu şi Elena Udrea, din Aleea Modrogan a fost în interbelic, reşedinţa Elenei Lupescu, vom constata că detaliile istorice ascund, la rândul lor, diavolul coincidenţelor de tot felul.

Cu toate că au pozat în mari promotori ai culturii naţionale, niciunul dintre ei nu a fost un iubitor de cultură, în adevăratul sens al cuvântului.

Totuşi, amândoi pozau în susţinători ai fenomenului cultural, acordau premii, distincţii, influenţaţi mai mereu, de o camarilă subiectivă şi îngustă.

În imensul său jurnal, întins pe mai multe decenii, regele Carol al doilea face foarte multe referiri la filmele americane, după care era ahtiat, vizionându-le cu multă atenţie, dar niciodată, nici măcar o singură dată, pe parcursul celor câteva mii de pagini diaristice, nu pomeneşte că şi-ar fi prelungit siesta, răsfoind filele vreunei cărţi.

La fel, peste timp, Traian Băsescu mărturisea niţel stânjenit, că tocmai lecturează ”Levantul” lui Mircea ”Cărtărăscu” dar avem serioase îndoieli că ar fi dus la bun sfârşit citirea valorosului op cărtărescian.

Dar cel mai mult, cei doi se aseamănă în câmpul acţiunilor politice: amândoi au fost orbiţi de mirajul totalitar al puterii absolute. S-au înconjurat doar de inşi obedienţi care nu le ieşeau din vorbă, iar între Ernest Urdăreanu, mareşalul Palatului şi Emil Boc, prim ministrul băsescian nu este decât o diferenţă de ştaif şi poate de înălţime…fizică!

Trebuie să notez că, drept târzie revanşă, Ernest Urdăreanu şi-a tras în cimitirul Bellu din Bucureşti, un cavou impozant ca o piramidă şi strălucitor ca un carusel de bâlci, pe când Carol al doilea a fost adus în ţară, în urmă cu un deceniu, dintr-un mormânt modest din oraşul portughez Estoril, la Curtea de Argeş, unde a fost reînhumat într-un cavou destul de sărăcuţ, aşa mai pe la margine, ca o rudă scăpătată, cu greşeli morganatice.

Ambii conducători aveau o plăcere de-a dreptul diabolică să tot încurce iţele partidelor politice. Carol al doilea se juca pur şi simplu cu succesiunea partidelor la guvernare până într-o zi, când s-a plictisit şi a instaurat dictatura regală.

Nici contemporanul nostru Traian nu este mai breaz, transformând competiţia politică într-o dramoletă, în care principala suferinţă prezidenţială, o reprezintă blocarea accederii Lenuţei spre vârful unui partid sau altul.

Totuşi, acum trăim alte vremuri, iar Băsescu nu-şi poate permite să dizolve toate partidele, aşa că trebuie să se mulţumească doar cu anemierea lor, prin diferite metode specifice, uzate în draci de anumite servicii obediente cotroceanului.

ştim bine cum a sfârşit destinul politic al lui Carol al doilea: a fugit din ţară cu un tren împresurat de gloanţele legionarilor.

Cu toate că şi-a făcut nenumărate planuri de întoarcere la putere, acestea nu s-au împlinit niciodată, fostul suveran român stingându-se departe de ţară, într-un orăşel portughez, la nici 60 de ani.

Nu ştim deocamdată care va fi finalul carierei politice a aventurosului preşedinte contemporan. 1 decembrie 2014, Ziua Naţională, îl va prinde ”în civil” dar nu se ştie apoi ce fel de ”uniformă” va îmbrăca.

Să meargă coincidenţele cu biografia lui Carol al doilea, chiar până la capăt?

 

Felician POP