Am fost acum două luni în Republica Moldova. A fost cea de a paisprezecea oară, începând din 1992, când ajungeam dincolo de Prut!

Prima dată am fost chiar în toiul conflictului cu Transnistria, atunci când am adus la Satu Mare, peste 160 de copii care trăiau în zona de conflict.

Pruncii au petrecut o vară de neuitat în județul nostru, și de atunci relațiile noastre cu ei și familiile lor au rămas vii.

Despre toate acestea am scris la vremea aceea, în ziarul ”Univers sătmărean”.

În anii care au urmat, am avut destule ocazii să văd frumoasele plaiuri basarabene dar din păcate, trebuie să spun că acest sfert de veac scurs de la prima întâlnire cu bucata mea de patrie, răpită de sovietici în urmă cu mai bine de șapte decenii, a fost unul al regresului și al sărăciei.

Ai sentimentul că te întorci în timp cu decenii întregi. Basarabenii sunt oameni harnici, rar vezi aici o bucățică de pământ nelucrat, foarte ospitalieri și senini, în ciuda vieții nespus de grele pe care o duc.

Nimeni nu își permite să nu facă agricultură la modul serios, din moment ce supraviețuirea sătenilor depinde doar de roada pământului…

Satele, cu case cândva vesele, împodobite cu tot felul de motive florale, sunt deja tot mai palide, ici – colo poți vedea  câte o casă mai de Doamne ajută, a vreunuia care a plecat demult, la muncă în Occident.

Se pare că aproape toți oamenii cu putere de muncă au fugit de aici, mulți în Rusia dar și mai mulți în țările din UE.

Cei rămași, lucrează care pe unde apucă, pentru niște salarii mizerabile.

Am cunoscut-o pe Silvia, mătușa prietenului meu, Tudor Ivanov, care lucrează la o fabrică de confecții din Fălești – un orășel de pe lângă Bălți – unde se fac veste antiglonț.

Salariul ei lunar nu depășește 150 de euro, în condițiile în care munca prestată, opt ore fără pauză, trebuie să fie de cea mai înaltă calitate, pentru că la vestele astea nu ai voie să ratezi nici măcar un singur ochi de cusătură!

Vorbesc apoi cu nea Ilie care a fost pe vremuri ceva șef pe la Colhoz. Copiii i-au plecat cu toții în străinătate iar el, face ce știe mai bine: agricultură.

Se plânge de prețul tot mai ridicat al motorinei și de imposibilitatea de a-și vinde producția la un preț rezonabil.

Dar pământul nu poate fi lăsat în pârloagă, așa că mai mare speteala decât angaraua!

Am vizitat apoi școala din Obreja Veche, un sătuc din preajma orașului Bălți. O construcție, e drept, nouă dar încă foarte departe de un standard educațional minimal.

Pe traseu ghid ne este neobositul Alexandru Secrieru, un tânăr foarte isteț, care știe extrem de multe amănunte despre fiecare așezare prin care trecem.

Seara, aproape întreaga Basarabie se scufundă într-o beznă adâncă. Cam cum era pe la noi în vremea lui Ceaușescu, cu diferența că totuși, aici nu se ia curentul. Efectiv, primăriile nu au bani pentru iluminatul public.

Pentru mulți dintre ei, România este o noțiune destul de vagă, de parcă nu ne-am afla la nici o sută de kilometri de frontieră!

În Basarabia profundă poți înțelege foarte multe lucruri care la noi par fără logică.

Înțelegi de ce a câștigat Igor Dodon alegerile și de ce țărișoara aceasta merge împotriva curentului.

În primul rând, tinerii, oamenii activi, nu sunt în țară. La vot merg bătrânii și poate tinerii din facultăți.

Aici o punguță de alimente sau câțiva lei, mai fac minuni electorale!

Ce sloganuri ai avea răbdarea și puterea să asculți, când tu ești cu foamea în gât?

Basarabia se află într-o umilitoare rămânere în urmă. Și materială dar și spirituală.

Nici noi nu cred că am făcut ceea ce ar fi trebuit să facem pentru a-i scoate pe frații noștri din întuneric, în ciuda ajutoarelor trimise, care nimeni nu știe unde au ajuns.

Ieșim din căsuța modestă a Silviei și ne opintim pe un șleau desfundat care poate că a fost cândva, o stradă.

E o beznă adâncă, iar puținele licăriri de pe la ferestre nu reușesc să ne lumineze calea.

Nici nu știu dacă vom ieși din întunericul acesta, vreodată…

 

Felician POP