Am fost invitat deunăzi, împreună cu două colege de cenaclu, să vorbim despre literatură, unor copii de la Școala Gimnazială din Livada.

Pe drum, mă tot gândeam ce aș putea să le spun eu unor elevi de gimnaziu despre literatură?

Trăim acum, din păcate, într-o lume în care interesul pentru lectură este foarte aproape de zero, și nu numai în rândul copiilor și adolescenților…

Nu am fost foarte încântat de perspectiva ce mi se arăta și eram gata să mai ”bifez” o acțiune școlărească. Fie ce-o fi, mi-am spus resemnat…

Ajungem, în sfârșit, la școală, suntem introduși în sala festivă, plină ochi, cu copii din clasele V – VIII.

Am vorbit pe rând despre ceea ce credeam noi că ar putea să le stârnească acestor prunci, măcar un minim interes.

Mi-a venit și mie rândul, și povestaș cum mă știți, am înșirat povești, mai mult sau mai puțin livrești din copilăria mea, un spațiu temporal plin de sclipiri și magie.

Tot povestind, am simțit dintr-o dată, acea energie caldă, inconfundabilă, care se naște între vorbitor și un public interesat de ceea ce spui.

Am început să deapăn poveștile mele, am vorbit despre modul în care literatura, mai exact lectura s-au intersectat cu copilăria mea, și cum cărțile au transformat prima parte a vieții mele, într-un experiment existențial irepetabil, la care mă raportez mereu ca la o bază peremptorie a crezurilor mele de mai târziu.

Am văzut cum rând pe rând, li se aprind în ochi acestor copii, licăriri calde de empatie.

Eu nu mai aveam acolo nicio funcție, nicio vârstă, eram doar scriitorul care se găsea în fața unor cititori, ca apoi să constat că nu eram nici măcar asta, ci doar un copil care citește și scrie, aflat în fața altor copii care poate că vor să facă același lucru.

Pentru mine dar și pentru colegele mele de cenaclu, Loredana Știrbu și Dana Criste, această întâmplare a ființei noastre, cum ar fi zis Nichita Stănescu, a fost una pilduitoare și definitivă.

Până la urmă, noi pentru cine scriem? Oare de ce ne risipim puținul timp al trăirii, cu tot felul de exerciții literare, uneori istovitoare, alteori încântătoare?

Iată, acolo, la Livada am avut fiecare dintre noi, o revelație. Una din puținele revelații pe care un scriitor le poate avea la intersecția gândurilor și emoțiilor sale cu cele ale unor oameni, deocamdată mici și fără prea multă experiență, dar pur și simplu încântați să intre într-o lume mirifică și ademenitoare, căreia noi, de abia că i-am întredeschis porțile magice.

Simțeam deja că întâlnirea aceasta, nu seamănă cu niciuna dintre cele pe care le-am avut până atunci, și au fost, har Domnului, destule dar nici măcar nu bănuiam ce urmează!

După pledoariile noastre pentru lectură, pentru trăirea superioară pe care ți-o poate oferi doar cultura, a urmat partea interactivă a manifestării și anume, întrebările elevilor.

Mărturisesc că în general, momentul aceasta este cel mai anevoios și mai stingher la o astfel de întâlnire cu elevii.

Așa a fost și acum. Dar liniștea și sfiala nu au ținut decât exact un minut și am zărit o mânuță timidă, ca o trestie în bătaia vântului, ridicându-se.

Instantaneu, am văzut apoi o pădure de mâini care cereau dreptul la cuvânt.

Și întrebările au început apoi să curgă. Era evident că ele nu au fost ”prefabricate”, din moment ce se refereau la elemente din discursurile noastre.

Am rămas pur și simplu uluiți de seriozitatea și profunzimea întrebărilor venite din partea unor copii, dintre care doar câțiva băteau  la porțile adolescenței.

De ce scriem? Ce facem cu poeziile pe care le urâm? De când scriem? Pentru cine? Cu pixul pe hârtie, sau la calculator? Cât suflet, câtă sinceritate punem în ceea ce scriem? Credem în scrisul nostru? Care este condiția creatorului în ziua de astăzi? Ce personaj de roman ne-a inspirat și cu care am fi vrut să semănăm? Am citit poezii sau romane care s-au dovedit a  fi mai apoi, plagiate?

Cu ce seamănă fiorul inspirației, când și cum intră acesta în interiorul ființei noastre? De unde vine și unde se duce?

Am renegat vreodată ceea ce am scris? Ce rol au avut experiențele copilăriei noastre, în definirea noastră identitară?

Așa-i că sunt grozavi copiii aceștia? Trebuie să spun cu mâna pe inimă, că multe din aceste întrebări ni se puneau poate pentru prima dată în viața noastră, ba aș îndrăzni să afirm că unele dintre acestea, nici măcar noi, nu ni le-am pus vreodată.

Povestea aceasta este închisă între două drumuri. Cel spre eveniment, al clișeelor și reticențelor de tot felul și cel al întoarcerii,  dacă vreți, un fel de drum al Damascului, când pur și simplu nu ne puteam ascunde entuziasmul pentru tot ceea ce ni s-a întâmplat.

Așa că oameni buni, atunci când sunteți la o cumpănă, e indicat să intrați într-o școală și să luați o lecție sclipitoare, nu neapărat de la profesori, ci mai degrabă de la niște copii cu suflete curate și minți iscoditoare.

Noi am fost. Și ne vom întoarce acolo, cu siguranță!

 

Felician POP