Mulți – normal, dintre cei vizați! – spun că Leptopisețul ăsta nu-i bun decât de cârcoteli, bârfe, can-can-uri și alte marafeturi spirtoase ori picante.

Iaca acum vom dărâma acest mit și o să vorbim, despre un anume tip comportamental, foarte rar întâlnit prin micuța dar vioaia noastră urbe de pe Someș.

Mai zilele trecute ne aflam cu treabă într-un bloc din zona Centrului Nou din Sătmar.

De obicei, pe aici nu ai unde să arunci un ac, d-apăi să mai și parchezi regulamentar!

Știind că vom sta doar preț de câteva clipe, am parcat în fața unui jeep, convinși că proprietarul nu o să vină chiar în acele câteva minuțele până ne rezolvam noi problemele.

Treaba noastră s-a lungit un pic și cele trei minute preconizate s-au făcut vreo 15, că așa se întâmplă când intri în tot felul de detalii mai mult sau mai puțin existențiale.

Dar, ca în legile lui Murphy, la coborâre am constatat, lejer stingheriți, că la bordul jeep-ului blocat de noi se află un om care chiar pornise motorul, cu speranța eliberării.

Ne-am precipitat și noi, în așteptarea sudălmilor și apostrofărilor inerente în asemenea situații penibile, mai ales în spațiul mioritico – balcanico – gitan dar – minune! – omul de la volan ne-a făcut cu mâna și a zâmbit.

Ne-am holbat încă o dată la numărul de înmatriculare, poate la volan e vreun străin din ăla manierat, din lumea civilizată unde oamenii dau dovadă maximă de înțelegere și de răbdare dar nici vorbă, bolidul avea numere de Satu Mare!

Înainte de a porni mașina, colegul meu s-a uitat mai bine la chipul celui de la volan și am văzut că dintr-o dată i se luminează fața. Fără îndoială, îl recunoscuse!

Și cum să nu-l recunoști pe Mani Gyenes, unul dintre cei mai mari sportivi ai Sătmarului și chiar ai României, declarat anul acesta de către Consiliul Județean Satu Mare drept, ”Omul Anului”!

Ne-am luat repede tălpășița în vreme ce marele nostru campion zâmbea foarte fin, cu un anume subînțeles!

Sincer, ne-am gândit apoi, că omul acesta, înafara faptului că este un sportiv de splendidă performanță, este un tip modest, fără fumuri și aere, un mare caracter!

Ne-am amintit imediat de anonimii care turează aproape în fiecare seară mașinile pe Corso, fără ca să-i oprească vreodată cineva, afișând un dispreț suveran, de autentic neam prost, față de cei care au mașini ieftine sau merg pe jos.

Mulțumim Mani Gyenes pentru această frumoasă lecție de civilitate pe care ne-ai dat-o într-o zi ploioasă, într-o parcare de bloc.

Ești un om care merită respectul nostru al tuturora, pentru modelul desăvârșit de umanitate pe care îl reprezinți!

 

Ceea ce se întâmplă mai nou prin unele localuri sătmărene, depășește orice închipuire!

Numai în săptămâna care a trecut am avut parte de trei incidente neplăcute în diferite restaurante.

Primul dintre ele avea și un soi de recidivă, în sensul că am pățit aceeași chestie de mai multe ori.

O pivniță purtând numele unui mare rege ungar este deja cunoscută pentru mâncărurile destul de bune și la un preț corect, pe care le oferă la meniul zilei.

Nu același lucru se poate spune însă despre servire. O ospătăriță blondă și mereu obosită te întâmpină cu un zâmbet gen cazma și oricât i-ai cere să-ți aducă o olivieră de pildă, fii sigur că nu ți se va face nici măcar acest mărunt hatâr.

La plecare ești salutat cu amabilitate, chiar dacă deservirea a avut ceva din delicatețea unui ferăstrău cu dinți ruginiți.

O altă pățanie s-a petrecut la Carei, tot într-un restaurant. Un chelner bătrîn dar stilat îți ia comanda cu multă luare aminte, iar faptul că ne-a adus cu totul altceva decât ceea ce am cerut, are măcar scuza vârstei sale foarte înaintate.

Credem că este cel mai bătrân chelner din întreaga Europă Centrală și spunem asta cu deosebită condescendență, atunci când ne gândim ce de tineri taie pur și simplu frunze la câini, în vreme ce venerabilul domn se chinuie să facă față, cât de cât, pe traseul dintre bucătărie și sala de deservire.

Nimic nu i-am putea reproșa bătrînului ospătar, nici măcar încurcarea comenzilor făcute de clienți, în schimb avem vorbe de reproș la adresa grăbitului bucărtar, care la meniul de ciolan prăjit cu rondele de ceapă roșie, a lăsat printre ciolane, toate firele de sfoară cu care acestea sunt legate înainte de a fi puse la afumat.

Așa că bieții de noi, ne-am luptat serios cu ciolanele respectiv, mai dihai ca niște politicieni sadea, și poate că am mai înghițit noi câteva bucățele de sfoară, oricum, ele nu sunt otrăvitoare, dar unele, probabil mult prea groase, au rămas în farfurie.

Am înghițit-o și pe asta, atât la propriu cât și la figurat, dar în final am trecut volens – nolens și printr-un episod ceva mai ”lichid”.

La un alt restaurant, de data aceasta din Satu Mare, am avut parte de o surpriză foarte…spumoasă. De data asta, spumoasă doar la propriu, din păcate…

Am cerut niște apă și am observat că într-unul din pahare, apa făcea bulbuci, mai ceva decât șampania, cu toate că în celelalte, stătea foarte cuminte.

Normal, paharul cu pricina conținea pe fund, o doză bună nu de șampanie ci de…șampon de vase, un detergent puternic pentru curățire, iar la bucătărie, pur și simplu, cineva a uitat să-l clătească un pic..

Nu-i bai, că o să se clătească în stomacul onoraților clienți, nu-i așa? Cel care urma să bea această magnifică poțiune spunea că lichidul avea un miros pronunțat de mere și imediat cineva a spus că aceasta este noua aromă a detergentului cel mai eficient pentru curățare. Poate și pentru ”curățarea” clientului, odată cu paharul!

Lăsând gluma la o parte, tragem un serios semnal de alarmă, deja s-a ajuns într-o zonă mult prea periculoasă și Doamne ferește să se întâmple ceva, că atunci îi bai mare!

Până atunci, vom spune și noi asemenea unui hâtru de prin preajmă: ”Am mâncat într-un restaurant din Satu Mare, și nu mi-a fost rău după aceea!

 

Și dacă tot se împlinesc anul acesta, 45 de ani de la catastrofalele inundații din 14 mai 1970, cele mai mari din întreaga istorie cunoscută a meleagurilor sătmărene, vom rememora un episod cu reverberații până în zilele noastre.

Autoritățile vremii au fost luate atunci, total pe nepregătite. Nici cei mai bătrâni oameni nu-și aminteau de un asemenea diluviu.

Pagubele au însumat miliarde de lei și aproape 60 de oameni și-au pierdut viața în acel groaznic prăpăd.

Primul secretar al județului din acea perioadă, Iosif Uglar, un om care a făcut mult bine județului nostru în cei opt ani cât a stat la cîrma acestuia, a jurat în acele zile grele, că va lupta cu toată puterea ființei sale, ca pe malurile Someșului să se contruiască niște diguri atât de puternice, încât oricât de mare ar crește apa, niciodată să nu mai poată inunda localitățile județului nostru.

Imediat după inundații s-a și trecut la treabă, iar digurile înalte pe care le-a construit Iosif Uglar atunci, stau de strajă până în ziua de astăzi, pe malurile râului.

Nu știm dacă Someșul va mai avea puterea vreodată să treacă peste aceste falnice diguri. Cert este însă, un singru lucru: în cei 45 de ani trecuți din 1970, niciodată Someșul nu a mai amenințat plaiurile sătmărene, deși, în 1976 de pildă, cotele apelor râului au fost mai ridicate chiar decât în 1970, dar grație digurilor protectoare, orașele, satele și câmpiile județului nostru au fost salvate.

Puțini cunosc toate lucrurile acestea și credem că este de datoria noastră să vorbim despre trecutul recent, cel din vremea comunismului, fără ură și părtinire, și numai așa vom avea imaginea exactă a dăinuirii noastre.

Poate că odată, ajunși cu toții la o dreaptă cumpănire a istoriei, numele acestui brav om, Iosif Uglar, care a murit în mizerie și uitare, va binemerita de la comunitatea sătmăreană, măcar o simplă lumânare de pietate și recunoștință.

 

Șampon și Șampanie