Senzaționala scrisoare a învățătoarei din Homorodu de Mijloc, ne-a cam pus pe gânduri, recunoaștem!

În sfârșit, cineva din interiorul întortocheatului și nu de puține ori aberantului sistem de învățământ, are un punct de vedere cât de cât coerent.

Trecând peste naivitățile inerente unei epistole scrise de o tânără dăscăliță, suntem foarte de acord cu ideea că profesiunea de educator și învățător merită mult mai mult respect, în special atunci când cei care ocupă astfel de funcții pun suflet în tot ceea ce fac pentru educarea copiilor.

Este și cazul acestei doamne și suntem convinși că rândurile acelea izvorăsc din necesitatea unui om al școlii de a reacționa într-o anume manieră la niște situații cu caracter general.

Știm foarte bine că există foarte mulți dascăli care-și cinstesc profesia prin osârdie, răbdare și har.

Și mai bine știm că nu oricine ar trebui să aibă acces la această profesie. Că munca aceasta minunată cu copiii, formarea caracterelor, este o nobilă profesiune care necesită o sumedenie de calități profesionale și morale paradigmatice.

Dar există desigur, și reversul medaliei. Precis nu la Homoroade, ci în orice alt loc pe care vi l-ați putea imagina.

Pe lângă elevii neastâmpărați și părinții obtuzi, avem și o adevărată panoplie de dascăli siniștri care pur și simplu nu au ce căuta la catedră.

Despre aceștia, din păcate, nu scrie nimeni, nicio scrisoare. Despre acei indivizi care prin brutalitate sau indolență dau lovituri fatale imaginii ideale a dascălului devotat.

Este destul o bâtă la un car de oale zice proverbul, dar multe dintre problemele de care se izbește tânără dăscăliță din Homoroade au fost iscate probabil, de mai vechii ei colegi care au făcut tot felul de tâmpenii impardonabile.

Prin clișeizare, aceste prejudecăți s-au fosilizat și acum este foarte greu pentru o jună învățătoare să răzuiască jegul de pe chipul dascălului onest.

Tot citind comentariile de pe pagina ei de Facebook, am găsit la un moment dat, numele fostei diriginte a dăscăliței din Homoroade, o mai veche cunoștință de a noastră, una Marika pe numele ei real, devenită mai nou româncă înfocată, care nu este nici pe departe prototipul mult clamat de fosta ei elevă.

Noi o întrebăm pe dăscăliță, dacă Marika și-a mai păstrat vechile mofturi în ceea ce privește bijuteriile, pe care le primea drept cadou de la elevi la sfârșitul anului.

Cică era alergică la ălea de argint, sau de aur, nu mai știm exact și indica foarte precis ce cadou să i se cumpere.

Despre hăituirea elevilor și scăderea notelor, după cum îi tuna ei, nici nu mai are rost să amintim pentru că deja aceste lucruri sunt de multă vreme, publice.

Dacă tot v-ați pus pe scris scrisori scumpă duduiță, scrieți-i una și fostei dumneavoastră dirigintă.

Cine știe, poate că acum, măcar în al doisprezecelea ceas, ar putea reveni la sentimente mai bune față de elevi, față de actul educațional!

 

Scandalul preoților sătmăreni acuzați de ciordirea moaștelor sfântului Haralambie de la muntele Athos din Grecia, este o poveste extrem de tulbure care, indiferent de ceea ce va urma, a aruncat o pată pe chipul țării noastre.

Peste tot în lume, acest scandal a fost mediatizat cu lux de amănunte și credem că ar trebui făcut repede lumină în acest caz.

Apoi, mai departe, osemintele duse de la Aiud, căror sfinți puteau să le aparțină, când după știința noastră în pușcăriile comuniste au fost închiși mireni de rând, e drept și unii preoți dar niciunul dintre aceștia nu avem știință să fi fost canonizat, ca să aibă un sens transportarea oaselor umane luate nu se știe cum, pe sfântul munte grecesc.

Povestea este cât se poate de macabră, și cred că doar un geniu al diversiunilor i-ar mai putea scoate pe sfinții părinți basma curată din toată tărășenia aceasta, mai ales că nici nu aveau dezlegare de la episcopie, ori de la vreun alt for ierarhic, pentru a face acest bizar voiaj pe cont propriu.

Apoi, este greu de crezut că niște călugări de la Muntele Athos ar fi avut vreun interes să-i defăimeze pe preoții români, înscenându-le acest furt.

În primul rând, niște călugări care trăiesc în cea mai desăvârșită sfințenie, nu ar păcătui în halul acesta, nici pentru toate moaștele din lume.

Apoi: preoții erau de-o lege cu acești călugări, aparținând cu toții cultului ortodox, așa că nici varianta defăimării unui ”inamic” nu poate să fie credibilă.

Cine știe, într-o zi vom cunoaște adevărul, care poate că e chiar mai cumplit decât alegațiile brodate pe această temă.

Nu am înțeles nici rostul delegației de prin sate care s-a perindat pe la toate ziarele și televiziunile, pentru a-i sprijini măcar moral, pe preoții lor.

De ce au adunat semnături de la cine vrei și nu vrei, în sprijinul nevinovăției acestor clerici, iată o altă poveste la fel de bizară, cel puțin pentru noi.

Oare cum ar putea niște semnături ale unor oameni din îndepărtatul Satu Mare, aparținând unor oameni care nu știu absolut nimic despre cele întâmplate, să influențeze decizia judecătorilor din Grecia?

Această reacție se înscrie și ea în șirul misterelor care planează asupra acestui scandal din sânul bisericii ortodoxe, fără precedent în întreaga istorie!

În orice caz, lucrurile nu sunt chiar așa de simple, iar opinia publică așteaptă cu nerăbdare, câteva lămuriri pertinente privind acest caz, pentru că nu este admisibil ca niște preoți să păcătuiască atât de grav!

Obligația ierarhilor este aceea de a-i apăra până în…sutanele albe dacă sunt nevinovați dar dacă au păcătuit, atunci este evident că ar trebui să urmeze o zdravănă caterisire…

 

Agresiunea ovină în Sătmar a ajuns deja la cote alarmante. Nici bine nu s-a instaurat toamna, că iaca, transhumanța a și început pe bimilenarul traseu deal – vale.

Și cum Sătmarul este ”valea” este clar că am devenit ținta acestor imigranți atât de blânzi la prima vedere dar atât de distrugători la a doua și următoarele…

Mai exact este vorba de câteva sute de turme de oi, venite din alte județe care au năpădit toate culturile bieților agricultori, începând cu Gara Ghilvaci și terminând cu Socondul.

Este evident că nici ciobanii ăia nu umblă lela, așa prin județ și dau iama prin culturile oamenilor dacă nu ar avea oareșce protecție locală, pe ici, pe colo.

Au fost și bătăi, mă rog ca în plin Ev Mediu, am mai avut parte și din fragmente din Miorița, că asta înseamnă până la urmă, veșnicia bunelor năravuri și apucăturilor fine, dar problema nu s-a rezolvat în niciun fel.

Legea spune clar că nu ai ce căuta pe un teren agricol dacă nu ești proprietarul acestuia sau măcar arendașul lui.

Dar ce să-i faci, ciobanul nu știe carte, oile nici atât, iar cei care totuși știu și ar trebui să ia măsuri, zice-se că dacă iau ceva, atunci iau mită de la ciobănașii aceștia.

Oamenii se plâng pe la primăriile lor, pe la poliție, pe unde pot, ajung apoi ajung chiar și la prefectură, se mai bocesc și aici dar tot degeaba.

Oile își văd de programul lor de stabulație liberă iar ciobanii rezolvă problemele pe plan local, cum pot, și-și procură un soi de mută dar lucrativă complicitate din partea autorităților din zonă, care – cel puțin în acest caz – sunt surdo – mute și aproape oarbe! Prietenii știu de ce! Uneori chiar și dușmanii…

Așa că toată lumea ar trebui să fie mulțumită, cu excepția urgisiților de proprietari, că nu poți mulțumi pe toată lumea, nu-i așa? care își mai pun – în lipsa mielului – jalba în proțap, că așa este filmul, dar carnea oițelor fragede este mult mai dulce decât zerul acru al reclamațiilor inutile.

 

Ciobănaș cu nănaș