Scriam săptămâna trecută despre un anume specimen care poluează masiv ideea de folclor prin Sătmar.

Mieunăturile pe care reuşeşte să le scoată pe corzile viorii, pot da în fiori chiar şi oamenilor cei mai tari de inimă.

Ajuns, Dumnezeu ştie cum, încă o dată, mare inspector, exact ca pe vremea portocalie, insul acesta şi-a făcut din practicarea abuzurilor de tot felul, o adevărată vocaţie.

Am ajuns în situaţia kafkiană ca un juriu de concurs muzical să fie alcătuit din doi surzi şi un tâmplar, aruncând în derizoriu ideea de competiţie.

Palatul Copiilor din Satu Mare este de tare multă vreme, un fel de cuibuşor uşor, unde se trăieşte foarte lejer prin mimarea extrem de conştiincioasă a activităţii.

Sigur că unii de pe acolo au fost alarmaţi când au văzut că se îndreaptă spre această instituţie nişte tineri cu şcoli pe bune, nu de pe la decedata Spiru Haret.

Şi uite aşa, nişte tineri virtuozi, cum ar fi Petrică Zele sau Florin Câcu, fiul reputatului dirijor de fanfare Mircea Câcu, nu au îndeplinit înaltele exigenţe ale onor comisiei de examinare, un fel de ceata lui Piţigoi, stranie şi ridicolă.

Lucrurile au mers deja prea departe şi cerem pe această cale, în mod public Inspectoratului Şcolar, să se implice cu adevărat în problemele de la Palat, pentru că situaţia este foarte gravă.

Dacă aşa încurajăm nişte tineri absolvenţi de Conservator, dându-i pe mâna unui impostor care nu are nici măcar noţiuni vagi despre muzică, atunci să ştiţi că e groasă rău!

Şi apoi, desigur, lui Nicuşor i-ar conveni de minune să nu se ocupe postul care a fost al lui, că doară ce bine şi-ar mai rotunji veniturile, dacă rămâne şi aici tot el, pe lângă ciubucurile de la nunţi, din închirierea aparaturii de la Palatul Copiilor în folos propriu (pentru asta avem chiar declaraţii scrise, în eventualitatea că interesează pe cineva, acest „amănunt”!), başca împărţirea unor pliante ale unui supermarket din oraş, aşa cum îi stă bine unui inspector şcolar, nu-i aşa?

Vom reveni, pentru că subiectul este cât se poate de scandalos şi infinit de lung!

 

Frizerie de fiţe în Sătmar. Nu se poate accede pe acolo decât cu programare clară, pe minute şi secunde. Ce, ne jucăm?, mergem la tuns când ni se năzare?

Să zicem, eşti programat la ora 18. Cuminte, ajungi la ora fixă. Nu ai nicio şansă, deoarece cuconiţa care ar trebui să-ţi îndrepte laţele, pur şi simplu nu e prezentă.

Mai stai. S-a făcut 18,15. Apare, în sfârşit, nervoasă şi capricioasă, frizeriţa ta. Desigur, că nu-şi cere scuze, că doară suntem la Satu Mare, ce dracu?

Te ia în primire, impasibilă ca o prezicătoare în ziua ei liberă. Te hărtăneşte cum ştie ea. E cu neuronii pe moaţe şi te rogi la Cel de Sus să nu-ţi taie urechile, aşa, la nervi.

Tu ai vrea să-i spui cam cum să te aranjeze, dar doamna nu are cum să te audă, pentru că vorbeşte la telefonul mobil. Are şi dumneaei nazuri, năcazuri şi probleme.

Te termină. Şi la propriu, şi la figurat! Îţi ia un purcoi de parale şi tu arăţi ca o paparudă. Ai vrea să-i spui ceva de dulce marii stiliste dar nu se mai poate.

Tanti frizeriţa îşi ceartă de zor, odrasla la telefon. E drept, ai ocazia astfel să afli multe din viaţa zbuciumată a unei artiste triste şi coafuriste.

Plus că te mai alegi şi cu o preţioasă informaţie: pe aici nu mai e de venit, chiar dacă afară pe perete e scris ceva cu „green” sau cam aşa ceva, oricum nu mai contează!

În carneţelul meu de adrese (in)utile, scrie la rubrica mea de frizerii, celebra deviză a armatei române, din primul război mondial: „Pe aici nu se trece!”

 

Începe să miroasă a scandal şi între feţele bisericeşti. Acestea sunt tare urzicate dacă îndrăzneşti să ai o atitudine faţă de chestiile pe care le comit. Este însă destul să asculţi o singură dată, cam cum vorbesc trimişii Domnului între ei, (unii, nu toţi!) şi ţi se face, cât ai clipi, părul măciucă!

Acuma scandalul cel mai mare este legat de exilarea preotului Lostun de la mănoasa biserică din Centru, fix la Mărtineşti, unde are vreo 40 , maximum, 50 de enoriaşi. Poate nici atâţia!

O fi supărat şi Sfinţia Sa pe cine nu trebuia şi uite aşa, a ajuns de râsul curcilor, taman când credea şi dumnealui că începe să-i curgă ca lumea, apa la moară.

Părintele, rănit şi atins în tot felul de interese, unele morale dar şi materiale, s-a şi gândit, la supărare, să leapede haina preoţească şi să se angajeze la muzeu, un muzeograf, acolo, ceva, că aşa nu se mai poate!

Dar ăsta e numai vârful aisbergului pentru că în sânul preoţimii sătmărene, mocneşte de tare multă vreme o stare de nemulţumire, aproape generalizată.

Amintiţi-vă numai, de scandalul schimbării protopopului Alexandru Tincu, fie-i ţărâna uşoară, şi veţi vedea că scenariul se repetă şi în cazul Lostun, aproape până în amănunt!

Sunt oameni care urmăresc cu maximă atenţie toate aceste fenomene şi într-o zi vor ieşi. Şi vor spune…

Unde mai pui că şi personajele, unele cu mutre de-a dreptul fioroase, de zici că-s lotri cei crunţi ai pădurilor, nu feţe bisericeşti, sunt cam tot aceleaşi, şi execută acelaşi plan (era cât pe ce să zic diabolic dar, deocamdată, mă opresc!)

Ştim foarte bine că religia este de sute de ani (poate chiar milenii?) o bogată afacere. Şi mai ştim că pentru a obţine o parohie, cea mai amărâtă dintre ele, un tânăr preot trebuie să decarteze cel puţin 10.000 de euro, sus, sus de tot, printre „sfinţi”, că doară toată lumea vorbeşte despre acest subiect, chiar dacă în şoaptă, dar uite, că se mai spune şi pe de-a dreptul.

Urmează încă niscaiva mutaţii pe scena pioasă a altarelor profitabile dar deocamdată ne mărginim să privim la acest spectacol de tip autodafe, la figurat, bineînţeles, şi să ne întărim convingerea că legătura noastră cea mai sinceră şi mai limpede, cu Atotstăpânitorul rămâne, totuşi, cea directă, fără intermediari!

Pax Bovis!