Povestea de azi este una dintre cele mai tulburătoare din câte am auzit în viaţa aceasta şi credeţi-mă că ştiu câteva sute, dacă nu chiar o mie (şi una) de poveşti, una mai neîntâmplată ca alta.

Nu departe de Sătmar, la Vetiş se află o construcţie ciudată, un soi de capelă modestă dar care închide între pereţii ei aproape coşcoviţi, o poveste de viaţă şi de moarte, fabuloasă.

Ne întoarcem cu un secol în urmă, mai precis în anul 1914, atunci când tânărul Vlad, feciorul unui agricultor din sat, fu luat la oaste de armata imperială.

Mare supărare pe bătrânul său tată, care a început să dea cu şi mai mare sete în nicovala aproape şubredă, moştenită încă de la bunicul său.

Tânărul Vlad era un munte de fecior de 22 de ani, pe cât de chipeş, pe atâta de bun şi harnic, iar tatăl său se uita la el, ca la soare.

Nu lungă a fost viaţa băiatului pe front, că repede a şi fost împuşcat într-un asalt, iar osemintele sale s-au pierdut undeva, prin câmpiile Galiţiei.

La aflarea teribilei veşti, încercatul părinte nu a scos nicio vorbă şi nu a vărsat vreo lacrimă.

Dar nimeni nu l-a mai văzut timp de aproape trei ani, ieşind din curtea casei sale. Acolo, în spatele casei, îi ducea îndurerata sa nevastă merinde, acolo, se culcuşea lângă focul din vatră.

şi apoi, într-o zi, porţile ferecate ale fierăriei pe care a înjghebat-o în spatele casei, deşi omul nu a fost niciodată fierar la viaţa lui, s-au deschis larg, iar oamenii au putut să vadă, cu gura căscată, un lucru pe care nici măcar cea mai bogată imaginaţie nu l-ar fi putut născoci vreodată. Întreaga viaţă a lui Vlad era meşterită în fier.

Omuleţi de fier agăţaţi de grilaje, arme şi tunuri, cruci şi sicrie. Linii întortocheate, ca nişte destine sfărâmate de mâna unui sadic, surd şi orb.

Cel mai zguduitor din toate, era un sicriaş în care era pus trupul lui Isus Christos, iar pe cruce se afla răstignit un soldat cu chipiu, feciorul scump, pierdut pe vecie.

Bătrânul nu a scos o vorbă, nu a explicat nimic, dar toată lumea a înţeles că durerea sa uriaşă, care nu putea fi vulgarizată prin cuvinte şi nici măcar prin lacrima zădărniciei, a fost sublimată în fiecare lovitură de ciocan, în fiecare schijă de forjă şi a fost mutată apoi definitiv, în această stranie lucrare.

Suferinţa tatălui s-a îmbibat în metal, iar răspunsurile şi-au curmat întrebările, în arabescuri colţoase.

”Iată, aici e întreaga mea durere! – pare a spune ostenitul bătrân – şi nimic nu o va mai dezăvorî vreodată!”

Căci în această stranie lucrare a destinului, stă viaţa şi moartea fiului, cel din sânge şi carne, cel care a fost dus la război şi ucis, în amiaza fierbinte a vârstei sale.

Acolo, existenţa lui curată şi senină s-a întâlnit cu fierul neîndurător al morţii. Rostul lumii s-a prăbuşit peste bietul băiat şi inima lui s-a umplut de metalul acela înecăcios şi ultim.

Parcă ne-am afla într-o poveste antică, parcă însuşi Hefaistos şi-a pierdut odată cu fiul, minţile.

Credea oare bătrînul tată că lupta sa cu fierul, frate cu cel ce i-a doborât fiul, îl va întoarce pe acesta?

Nădăjduia într-o negociere în care proviziile eternităţii să mai poată amorsa vreo speranţă?

Ce bocete de îngropăciune i-au sunat bătrânului în urechi, în ritmul acela aparent monoton al ciocanului care căuta forma poveştii în mădularele fiarelor?

Ce imagini jucau în pâlpâirile forjei, ce plânset ridicau scânteile din nicovală?

Fierul ţi-a curmat viaţa? Tot el este atunci dator să-ţi răsară neuitarea şi pilda inversă a jertfei utile!

Suferinţa răstoarnă înţelesurile, inversează simbolurile şi-l pune pe cruce pe cel ce-a murit fără speranţa învierii şi-l aşează-n copârşeul de fier pe acela care ştie să zboare doar cu ajutorul mâinilor sale îndreptate acuzator, înspre cei care-i încalcă poruncile.

De vreme ce fiul muritorului nu a putut fi mântuit, atunci mântuirea se poate întoarce în cutia strâmtă a despărţirii finale.

E o poveste plină de simboluri tulburate, o poveste din timpul pierzaniei, despre un om disperat, ce-şi meştereşte suferinţa pe îndelete şi o lasă cu limbă de moarte, celor care ştiu să desluşească binecuvântarea de blestem…

 

Felician POP