Poate că uneori, după un șoc, ai nevoie de un anume timp să-ți revii, să poți cugeta la cele întâmplate…

Am pierdut în ultimele luni câțiva prieteni care au murit exact după același sinistru scenariu: au căzut pur și simplu, și nu s-a mai putut face nimic pentru ei.

Aproape toți au trecut pe lumea cealaltă singuri, chiar dacă familia lor se afla în cealaltă încăpere.

Același diagnostic: infarct…

Ultimul – sper! – dintre cei duși, a fost Mihai Fodor, omul cu care mă știam de aproape un sfert de secol.

Ne-am cunoscut în circumstanțe pur oficiale: el era vicepreședintele Consiliului Județean Satu Mare, iar eu lucram tot acolo, ca șef de serviciu.

De cum l-am cunoscut, am simțit că omul acesta nu este unul al șabloanelor, al rigidității obtuze, iar în felul său de a fi, ghiceam tipul uman antisistem, chiar dacă această opțiune se manifesta în cazul lui extrem de voalat, cu multă discreție și persuasiune.

Era mai mare ca mine cu aproape 15 ani și multe lucruri sporitoare am avut de învățat de la el.

Din punct de vedere profesional, Mihai era omul lecturilor profunde și definitive, avea un soi de sagacitate elevată care îi permitea să treacă printre cărți și lume înarmat cu ocheanul atent al ierarhizărilor esențiale.

Îmi amintesc că odată, mergeam în mașină, pe Dumnezeu știe ce coclauri,iar eum –am apucat să scandez în latină câteva poezii din Ovidiu și Lucretius, spre totala și entuziasta lui bucurie.

Atunci mi-am spus că a meritat să învăț toate poemele acelea latine, chiar și numai pentru bucuria pe care am putut să i-o ofer acestui om sensibil.

Ca orice timid, Mihai Fodor avea o platoșă, străvezie e drept, un soi de cinism de fațadă, dar el era un bonom, făcea parte din timpul acela uman care avea o înțelegere superioară asupra rosturilor și înțelesurilor lumii.

Cei care nu-l cunoșteau personal, erau oarecum intimidați de felul în care se arăta el în lume dar în momentul în care interacționau cu el, cei inteligenți desigur, își dădeau seama că au în față un om adevărat, care nu a umblat niciodată cu panglicării și de multe ori, rectitudinea sa morală era luată drept naivitate.

Nu puține au fost momentele grele ale vieții mele când Mihai a sărit să mă sprijine, necondiționat, de parcă i-aș fi fost cea mai apropiată rudenie.

Stau acum și mă gândesc că iată, vreme de 25 de ani, eu nu am avut nici măcar o singură discuție în contradictoriu cu omul acesta, deși viața ne-a dus de multe ori pe vârful înspumat al talazurilor politice, unde patimile – uneori – sunt incontrolabile.

Avea un umor de foarte bună calitate, adora jocurile de cuvinte și reușea ca într-o singură frază să surprindă perfect profilul moral al celor cu care venea în contact.

A fost și sus și jos dar primea și privea cu aceeași seninătate și urcușurile și coborâșurile.

Ai fi zis că omul acesta, cu calmul lui olimpian va trăi o sută de ani.

A avut înțelepciunea să-și organizeze viața cu multă chibzuință, un confortabil univers mic burghez cu toate candorile și farmecele sale rutiniere.

Colinda cu mare plăcere prin Piața de Vechituri, în căutarea unor antichități de foarte bun gust.

Mergea poate de zece ori acolo, până ce găsea lucrul mult dorit. Casa luieste plină de astfel de lucruri și este destul să arunci o singură privire și=și dai seama că toate acestea sunt rodul unei mistuitoare pasiuni pentru frumos, că fiecare obiect a fost ales cu multă grijă, în directă rezonanță cu celelalte.

A avut parte și de onoruri dar nimeni nu poate spune că atâta vreme cât a ocupat funcții înalte, omul acesta să se fi dedat la vreun abuz, de orice fel.

A fost un om de dreapta, măcar din necesitatea unei alternative la  o stângă care colmata viața politică românească, sub diferite forme, de aproape șapte decenii.

Îmi amintesc de o scenă petrecută cu mulți ani în urmă în biroul lui de inspector școlar general.

Aveam pe atunci amândoi, un mare prieten, Dan Scubli, care își trăia ultimele zile din viața lui.

Acesta a intrat spectaculos în biroul lui Mihai cu o pălărie pe cap, și-a scos-o foarte ceremonios, era complet chel de la citostatice, și a spus râzând: ”Iată cu acest chip al meu nou, voi păcăli moartea!”

Am rămas stupefiați, ce puteai să mai spui, dar am observat cum Mihai a tresărit și câteva lacrimi i-au inundat ochii, ascunși în spatele unor ochelari fumurii.

Apoi, Dan a ieșit din birou și am simțit atunci amândoi pe șira spinării, răcoarea morții.

Acum, din tabloul acesta a plecat și Mihai. Am rămas numai eu, ca să mai povestesc din când în când, ce noroc am avut în viața aceasta să cunosc oameni asemenea lui Mihai Fodor, care să-mi dovedească prin lumina pe care o emanau, că viața aceasta nu este doar antecamera morții…

 

Felician POP