Postăceala a devenit de o bună vreme încoace, principalul deliciu al unor inși care au descoperit că poți să pierzi vremea, înșirând ticăloșii de tot felul, la umbra odihnitoare a pixelilor anonimi.

Aceștia sunt postacii tihniți, cei care se plictisesc de moarte pe la slujbele lor, sau pensionarea le-a venit în timpul în care ei ar mai putea face multe. Rele, că la altceva, oricum nu se prea pricep.

Ei, dar cu câte dintre hienele acestea nu ne întâlnim pe stradă, te salută cât se poate de respectuos, pentru ca imediat ce ajung în preajma unei tastaturi, să reverse asupra ta o trombă de jeturi scabroase.

S-au dus serile frumoase, când țațele, gureșe și incontinente verbal, puneau țara la cale, pe lavița de la drum.

Cum nu cred că se vor mai întoarce vreodată, după amiezele tihnite ale pensionarilor care zăboveau pe băncile din parcul central al orașului, pentru a dezbate alene, ultimele zvonuri.

Acum, bălăcăreala a devenit un soi de viciu solitar, al șobolanului singuratic care râcâie furibund, tastele.

Postacul anonim scrie din pură plăcere, cele mai oribile lucruri. În categoria asta de smardoi ratați se află, ”in nuce” bineînțeles, cel mai bun primar, cel mai cinstit gospodar și cel mai genial arhitect.

Aceștia seamănă oarecum cu galeria unei echipe de fotbal, unde se află cel puțin 100 de inși care se cred mult mai buni decât antrenorul, sau atacantul central.

Desigur, gălăgioșii ăștia nu au cum să ajungă vreodată pe teren. Au două picioare stângi și o logică fracturată, de-a dreptul. Dar strigă, revendică și fac pe stăpânii, chiar dacă au ajuns în tribune, fofilându-se pe lângă casa de bilete.

La fel și postacii, această sumbră galerie care nu ține cu nicio echipă.

Normal, îi avem și pe cei care ”țin„ cu o anume echipă dar aici vorbim deja de o îndeletnicire lucrativă, de anume prestări servicii, remunerate prin diferite forme și modalități.

Mecanismul este cât se poate de simplu. Există două trupe: una pro și alta contra. Amândouă știu prea bine, că una fără cealaltă nu și-ar avea sensul, așa că, de voie de nevoie, pentru câțiva bănuți amărâți, ori vreo slujbă umilă, ies la atac.

Dacă vreun edil inaugurează o piață de pildă, răspândacii sar la gâtul lui și îl întreabă: ”Bine, bine dar de ce nu este gata al treilea pod, șoseaua de centură, pista de formula unu, etc. etc.?”

Postacii de serviciu sar repede în apărare, aducând laude grosiere, cu ghiotura, șăfului. E suficient doar acest mic șomoiog de paie pe focul patimilor și postăceala curge de aici încolo, fără probleme, spre deliciul ascuns al celor care chibițează de pe margine.

Dar din nefericire, postacul a fost toată viața un leneș și un chiulangiu patent. Nu i-a plăcut niciodată școala, iar munca și mai puțin. Textele scremute pe care le postează, sunt dovada clară că gramatica a rămas pentru el o materie necunoscută, pentru totdeauna.

Cratima este un mare mister pentru cei mai mulți dintre ei, iar scrierea cu un ”i” sau doi de ”i” reprezintă fără îndoială, o dilemă cu implicații de-a dreptul academice.

Ca să nu mai vorbim de umorul scremut, injuriile oarbe, imprecațiile de-a dreptul gitanești, ori nesfârșitul șir de exclamații care însoțesc aceste texte infame.

Devine tot mai evident faptul că nu avem cum să scăpăm de această năpastă, este, la urma urmei, pedeapsa pe care o căpătăm poate, pentru nevinovatele noastre delectări virtuale, așa cum nu se poate lepăda biata capră, de râie.

E un spectacol grotesc, din bolgiile societății care ne arată și celălalt chip, cel ascuns, al lumii în care trăim. Desigur, hidos și fără urmă de speranță.

În ticăloșia lor, mulți își etalează psihozele brăzdate de ridurile frustrărilor, cu forța unei tornade nemiloase. Nu îi vezi, nu ști cine sunt dar îi simți. Da, îi simți…

Pentru că miroase a pucioasă și mucegai. Pentru că deja ei – încă aici pe pământ – au plăsmuit iadul, numai din cuvinte.

 

Felician POP