Dacă pe vremuri, în satele noastre, trecătorii erau avertizați printr-un măturoi pus în ușă că gazda nu este acasă, în era așa zis digitală, chiar și multe case de la țară sunt minuțios monitorizate video, cu frica în sân, că un prăduitor va sări pârleazul, și va fura tot avutul bietului gospodar..

Dacă locuitorii din mediul rural dar și cei din mediul urban care locuiesc la casă, mai pot respira un pic, cei care stau la bloc, mai ales în cuștile comuniste construite în vremea  interstițiului totalitar, trăiesc într-o deplină și lugubră etanșeitate (anti)socială, ca într-o recluziune fără sorți de scăpare.

Omul de la bloc, atunci când intră în casă, primul gest –  aproape instinctiv – pe care îl face, este acela de a încuia repede ușa, dacă nu cumva, broasca este deja atât de performantă, încât ușa se încuie automat.

Nu am văzut încă niciun studiu sociologic pe această temă, ca să îmi pot da seama care au fost mutațiile produse în ultima vreme, în mentalul colectiv referitoare la asaltul nemilos al alterității asupra habitatului intim.

De la măturoiul în ușă, pe post de lacăt universal, vulnerabil la prima vedere dar atât de sigur, grație unor cutume limpezi legate de onestitate și conștiință, și până la sofisticatele sisteme de încuiere sau supraveghere, iată un progres al tehnicii dar în același timp și un trist regres al mentalităților al metehnelor deprinse (și) de lumea românească în ultimele decenii.

Țăranul ajuns la bloc și-a abandonat nu doar hieraticele rădăcini ale toposului propriu, ci și o lume cu reguli ancestrale, decantate în milenii de existență comună.

Demnitatea, morala, ritualurile, magia fermecătoare a sărbătorilor, de la Crăciun până la Paști și de la Rusalii până la Sfântă Mărie, plonjarea în natură, toate acestea au rămas abandonate, odată cu opincile, undeva la bariera – desigur metaforică – de la marginea orașului.

Urbanul a devenit pseudonimul unei permanente stări angoasante de asediu, alimentată cu rigoare de emisiunile de actualități terifiante, unde populația lipită de ecranul televizorului urmărește cu groază dar și cu o imensă și nedisimulată satisfacție, că răul cel mai mare l-au pățit totuși alții, evenimente îngrozitoare de pe întreg cuprinsul patriei, îngroșate în tușe stridente și indigeste, de niște televiziuni aflate mai mereu, în nemilosul sevraj al goanei nebune după senzaționalul de duzină.

Există deja o stare frisonantă indusă de ceva vreme încoace, de către mass media, avidă de noutăți sinistre, însetată de sânge și de carnagiile de pe șosele.

”Senzațional!”, ”Bomba zilei!” ”Cutremurător!” ”Terifiant!”, ”Toată țara este în doliu!”, ”Inimaginabil!”, ”Cutremur în Vrancea!” iată doar câteva din  găselnițele menite să păcălească fazanul, aproape adormit pe canapeaua din fața televizorului, care se hrănește spiritual, vorba vine!, exclusiv cu știri crâncene, sau cel puțin sordide.

Avem deja o groază de comunități închise, și nu doar cu yala de la ușa ultrasecurizată a apartamentului, ci mai degrabă, o lume claustrată într-un ultim sindrom, care își caută refugiul – dacă nu chiar salvarea – în acest refuz comunicațional, poate deja, devenit definitiv.

Mai grav este că tonul acestei nemaiîntâlnite însingurări depline, îl dau tinerii, tocmai cei de la care societatea românească așteaptă o altă deschidere, o altfel de salvare a valorilor, câte or mai fi supraviețuit și acestea!

Tot mai des, vezi prin localuri, grupuri de adolescenți, băieți și fete, în fața unui suc, a unei beri sau a unui shot, unde fiecare stă cu capul plecat, în străfundurile insondabile ale sticlei aiuritoare a telefonului mobil.

Nimeni nu vorbește cu nimeni, poate nici nu ar avea ce să-și povestească, e o liniște de mormânt, de parcă mesenii ar fi cu toții surdo – muți, fiecare comunică pe Facebook, cu niște oameni care în realitate, probabil că nici nu există…

Iar ușa blocată rezonează perfect cu virtuala capcană a Facebook -ului, un univers pâlpâitor, deschis direct în buza unui hău al alienării și însingurării depline.

 

Felician POP