Din punct de vedere istoric, primăvara anului 1919 nu a fost una dintre cele mai liniştite pentru sătmăreni.

Evenimentele s-au succedat într-un ritm ameţitor. După prăbuşirea monarhiei austro-ungare, a urmat un adevărat haos în întreg spaţiul central european care a culminat cu revoluţia bolşevică ungară, condusă de bizarul lider comunist, Bela Kun.

După 1 decembie 1918, Sătmarul a rămas înafara României Mari, în aşteptarea unui verdict pe care absolut nimeni nu-l putea anticipa atunci.

Ofensiva armatei române din primăvara lui 1919, a culminat cu eliberarea oraşului Satu Mare, în ziua de 19 aprilie 1919, Sâmbăta Mare a Paştelui, prin alungarea bandelor bolşevice din oraş.

Astfel, pericolul comunist a fost amânat pentru mai bine de un sfert de veac.

Armata română a fost primită atunci cu mare însufleţire de către toţi locuitorii oraşului, indiferent de etnie, pentru că soldaţii eliberatori aduceau în oraş, pacea şi stabilitatea.

În lapidarele sale memorii, Ilie Carol Barbul povesteşte o istorioară care s-ar fi petrecut atunci pe străzile Sătmarului.

O bătrână stătea în mulţime, pe marginea drumului, privind la defilarea falnicei armate care tocmai intrase în oraş.

”Cine sunt oştenii aceştia?” l-a întrebat bătrânica pe un preot care se afla lângă ea. ”Nu ştiu!” i-a răspuns acesta.

”Dar cât vor sta aici la noi?” a insistat curioasă, băbuţa. ”In eternum!”, a replicat faţa bisericească.

După ”Rongyos Garda”, numele cât se poate de sugestiv al batalioanelor totalitare, sosirea acestei armate cu ofiţeri ferchezuiţi şi pedanţi, a câştigat simpatia tuturora.

O scenă care chiar şi astăzi ar fi de neimaginat, a avut loc la şedinţa de preluare a puterii de către noua adminsitraţie românească.

Vechiul primar maghiar al oraşului a fost rugat de noi reprezentanţi ai puterii româneşti, să-şi păstreze titlul de primar, ba mai mult, şi salariul cuvenit, până la sfârşitul vieţii, lucru care s-a întâmplat şi cu şeful Poliţiei.

Atmosfera de toleranţă specifică sătmărenilor români şi maghiari nu a fost umbrită în vreme, decât de unii venetici care au maculat spiritul vesel şi uman al urbei de pe Someş.

Dacă o să analizaţi cu atenţie, veţi observa că – în general – extremiştii români şi unguri locali, nu sunt băştinaşi!

Neînţelegând nimic din profilul uman al sătmăreanului autentic, au încercat – şi uneori chiar au reuşit – să învenineze relaţiile dintre cele două etnii.

Desigur, toate aceste puseuri naţionaliste s-au dovedit a fi – din fericire – efemere, iar oamenii s-au întors la viaţa lor simplă dar neîntunecată de demonii sângeroşi ai dezbinării.

Îmi amintesc din copilăria mea de la Odoreu, armonia care domnea – şi domneşte încă – între români şi maghiari.

Respectul faţă de vecinii noştri ne obliga ca în zilele lor de sărbătoare să nu ieşim la muncă.

În a doua zi de Paşte unguresc de pildă, nu vedeai pe câmp un singur român, oricît de bună ar fi fost vremea şi oricât de presante muncile agricole.

Era un cod nescris, pe care şi maghiarii la rândul lor, îl respectau cu sfinţenie.

De Paştele ungureşti, românii erau invitaţi la masă de către vecinii lor iar vizita era întoarsă la Paştele românesc, şi, înafara bucuriei de a celebra împreună toate aceste sărbători, nimic nu mai încăpea între oameni.

Mă mândream cu noile mele cunoştinţe de limbă maghiară, iar prietenii mei maghiari se străduiau să înveţe cât mai multe neologisme româneşti, ca să-şi uimească părinţii, care de bună seamă, erau foarte încântaţi de noile cunoştinţe lingvistice dobândite de isteţele lor odrasle.

De la mine au auzit pruncii aceia de Ion Creangă şi Mihai Eminescu, iar eu de la ei am primit cărţile de poveşti ale lui Benedek Elek, sau minunatele romane ale lui Jokai Mor.

Este o binefacere spirituală să poţi creşte în lumina a două culturi, să înveţi cu bucurie limba vecinilor tăi în mod natural, să te umpli de aromele a două literaturi diferite ca expresie, dar atât de asemănătoare şi tulburătoare în esenţa lor eternă.

Cred la Satu Mare doar în oamenii care sunt animaţi de acest spirit fratern, al comprehensiunii esenţiale, al admiraţiei pentru valorile celuilalt.

Poate că aceste punţi ar trebui vegheate mereu pentru ca nu cumva, tezaurul acesta de umanitate pe care ni l-au lăsat înaintaşii, să fie şubrezit de nişte inşi, victime ale hazardului sau ale unei îngustimi mintale periculoase.

 

Felician POP