Am cunoscut de-a lungul vieții o grămadă de inși care păreau atinși de morbul unui soi de patriotism grosier, care arareori depășea perimetrul declarațiilor zgomotoase.

Mai ales acum, când intrăm în anul Centenarului, se găsesc tot soiul de indivizi siniștri, care fac ”eforturi deosebite” pentru a transforma ceea ce ar trebui să fie o sărbătoare profundă și intimă a fiecăruia dintre noi, într-o butaforie cvasi-funerară, într-un carnaval caragialesc, de cea mai autentică extracție.  

Iubirea de patrie este un sentiment care de multă vreme a fost amanetat de către politicieni, astfel că orice manifestare în acest areal de simțire comună, este sortită dacă nu penibilului, atunci dezagreabilului strident și ilar.

În momentul în care regimul totalitar din România a intrat în faza sa naționalist – comunistă – o contradicție de termeni flagrantă, dar ce nu era contradictoriu în comunismul agonic? – a început să agite marota patriotardă până la epuizare.

Era și aceasta, nimic altceva decât o diversiune dizgrațioasă pentru a abate atenția poporului de la gravele probleme ale societății, cum ar fi lipsa de  libertate, de alimente și de minim confort, spre o temă măreață în aparență dar atât de găunoasă în fond, cea a patriotismului cu asupră de măsură. Un sentiment apter, fără vreo finalitate rațională, născută în bolgiile și tenebrele unor servicii secrete care credeau că pot pedala pe instinctele gregare ale unui popor adus în pragul disperării.

Sloganul blazonard al epocii, ”Partidul, Ceaușescu, România„ dovedește defapt, ordinea priorităților în ceea ce privește adeziunea obligatorie a celor mulți. Prima dată Partidul, apoi Ceaușescu, care era deopotrivă cu partidul, ”un singur gând și o singură voință”, ca la urmă să fie pomenită și România, asta ca un soi de completare, ca un adagiu ori un decor al unor proiecții utopice și pernicioase.

Sechelele acestor îndoielnice idealuri au fost preluate după revoluție de câteva partide periferice care au sucombat sub presiunea europenizării dar care de la o vreme încoace, pe un model patentat tocmai în Vest, cunosc un soi de alarmant reviriment.

Dar dincolo de taraba murdară a politicianismului veros, românii ar trebui să redescopere adevăratele valori naționale, cele care pot contura și mai pregnant un profil identitar, cu adevărat viguros, care și-a demonstrat perenitatea de-a lungul istoriei, bazat pe o tradiție luminoasă și eroică.

Mulți cred că este suficient să agiți un drapel sau să zbieri vreun slogan patriotic și gata, ți-ai făcut datoria de bun român.

Ce simplu este, ce la îndemână, nu-i așa?

Dar patriotul adevărat nu cred că este cel care spune ceva despre țara sa, ci acela care face ceva concret pentru ea, întru ridicarea ei și prin faptele sale.

Iar șuvoiul vorbăriei și pălăvrăgelii patriotarde este invers proporțional cu faptele concrete. Vorbim mult despre țară dar nu facem pentru ea aproape nimic…

Ce iubire este aceea care nu este vertebrată de fapte? Dincolo de lozinci și de falduri ar trebui să stea luminoase realizările fiecăruia dintre noi, conștiința că un zid nu se construiește din ode sau văicăreli, ci din cărămidă și mortar.

Atâta doar, că la noi, dărâmătorii sunt infinit mai mulți decât ziditorii.

Trebuie să recunoaștem cu stânjeneală că la o simplă privire doar, constatăm că mai toți românii care contează în concertul valorilor mondiale au trebuit să plece din țara asta ca să se poată afirma.

Este un adevăr cumplit, care din păcate, nu ne creează nicio insomnie, niciun coșmar.

Patriotismul fără fapte este inutil și penibil.

Aplaudăm, ne punem în piept cocarde dar în inimă, nimic!

A, și apropo de inimă: vedem pe la diverse solemnități, inși livizi, pătrunși de o gravă solemnitate, cu mâna lipită de inimă, atunci când se cântă Imnul. Este desigur, expresia unui atașament profund față de identitatea și valorile naționale. Mă întreb, evident retoric, câți dintre aceștia sunt gata să coboare mâna aceea încremenită pe piept, până în dreptul buzunarului și, la o adică, să scoată ceva de acolo, pentru țărișoara lor?

Felician POP