În ultimul deceniu am fost de nenumărate ori în Ucraina. Mai precis, în regiunea învecinată, Zakarpatia.

Am contribuit, pe cât mi-a stat în putere, la consolidarea relațiilor dintre județul nostru și cele două raioane învecinate, Hust și Vinogradiv dar și cu comunitatea românească din Maramureșul istoric.

Există, nu departe de Tarna Mare, o ”insulă volohă”, alcătuită din satele Hija (fostă Tarna Mică), Novoselița (fostă Dumbrava) Cerna și  Veleatino.

După cum lesne se poate deduce, satele acestea au fost cândva și ele, românești.

Astăzi, nimeni nu mai vorbește limba noastră pe acolo.

Este ciudat să vezi chipuri, costume și nume ca de pe la noi dar totuși, oamenii aceia să nu știe aproape nimic despre România, despre Satu Mare.

La drept vorbind, nici noi nu știm mare lucru despre vecinii noștri de peste gard!

Dacă Ungaria este poarta noastră spre Vest, spre lumea civilizată, interesul pentru Ucraina a rămas cantonat doar în arealul contrabandei, mai mici sau mai mari.

Defapt, și știrile din presa locală despre Ucraina sunt mai toate legate de traficul din vamă.

Se împlinesc, iată, 100 de ani de la Marea Izolare, când teritoriile de la nord de noi, au revenit atunci, după primul război mondial, Cehoslovaciei.

Unitatea vechiului comitat Ugocea a fost sfârtecată, o jumătate din el rămânând în România, iar cealaltă jumătate a fost încorporată în noul stat cehoslovac.

O izolare surdă și absurdă, adâncită și mai mult de rigorile regimului comunist care a urmat.

A fost și aici o istorie, când venerabilul preot Athanasie Doroș de la Tarna Mare a reușit – in extremis – să readucă la patria mamă, patru sate cedate Cehoslovaciei: Tarna Mare, Comlăușa, Valea Seacă și Bocicău.

Atâta a putut bietul părinte, iar politicienii, nici măcar atât! Așa se explică faptul că puternica și făloasa comunitate românească din dreapta Tisei a Maramureșului istoric a fost pierdută atunci și mă tem că pe vecie!

Un veac de singurătate! Pentru că despre asta vorbim. Într-o sută de ani de totală izolare, oamenii și-au pierdut limba, obiceiurile, speranțele.

Și totuși, dincolo de creasta munților Oașului, se află o zonă fabuloasă! Cu oameni destoinici și primitori, cu locuri de un pitoresc ademenitor.

De pe culmile Oașului se văd înspre miazănoapte și răsărit, nesfârșitele păduri din Ucraina, neatinse încă de demonul hulpav al defrișărilor.

Sunt acolo o grămadă de stațiuni turistice și balneoclimaterice, iar vestigiile istoriei îți ies în cale, la tot pasul.

Cei din Veleatino, sat care își trage numele din cuvântul ”Velet” (Viteazul), există un adevărat cult al lui Pintea Viteazul ai cărui urmași se consideră a fi cei de aici.

Există pe teritoriul comunei nu mai puțin de trei statui dedicate vestitului haiduc: una de lemn de doi metri, alta de bronz de trei metri și cea mai nouă, un monumental ansamblu unde se află o statuie de piatră de cinci metri!

Iată cum știu alții să-și venereze străbunii! Poate că nici nu ar trebui să adaug amănuntul că toate aceste statui au fost construite din inițiativă privată, fără ca statul să dea vreun ban!

Nu vreau să creionez aici un tablou idilic, ucrainenii au foarte multe probleme, iar diferența dintre România și Ucraina este comparabilă probabil, cu cea dintre țara noastră și Germania.

Gândiți-vă că până mai an, moneda lor, grivna, era la egalitate cu leul românesc, iar acum, 6,5 grivne, fac un leu!

Iată, efectul războiului din estul țării și a faptului că Ucraina nu este nici membră NATO și nici UE!

Dar peste toate acestea, merită să vizitați acest adevărat colț de rai! Păcat că drumurile sunt proaste, mai ales înspre frontiera cu România, dar neajunsurile călătoriei vor fi compensate de o ospitalitate netrucată, de o plonjare într-o lume a bunătății, a aromelor și savorilor adevărate, pe care – se pare că noi – le-am pierdut pe vecie…

 

Felician POP