Într-o zi a vieții sale, cetă­țeanul francez, Eugene Henri Paul Gauguin, domiciliat în Paris, fu lovit de o nemaivăzută lumină, drept în moalele capului.
De unde venea lumina aceea și de ce tocmai pe acest onorabil slujbaș de la bursă l-a pocnit, nimeni nu a aflat vreodată, deși, mult mai târziu, din pânzele celui care avea să devină unul din marii pictori ai lumii, mai răzbate ici – colo, raza unui înțeles.
Era un funcționar model, care în zece ani de căsnicie i-a turnat nevestei sale, nu mai puțin de cinci copii.
Cum spuneam, la un moment dat, cam prin 1883, când omul nostru avea deja 35 de ani, acesta își mută întreaga familie la socrii săi din Danemarca, își dă demisia de la bursă și se pune pe pictat! Numai pe pictat!
Iată, un om la 35 de ani își rupe viața în două, distrugându-și cariera și familia, confortul domestic al acelui miraculos Paris de ”fin de siecle” și se dedică artei sale.
Întâlnirea cu un alt mare artist damnat, pictorul olandez  Vincent van Gogh, refugiat la rândul său la Arles, se încheie cu un scandal zdravăn, după care van Gogh își taie o ureche. Cunoașteți povestea! Sau măcar, ar trebui…
E prea mult pentru Paul Gauguin! Lumea aceasta nebună și agrestă îl sufocă pur și simplu și deja visează să-și construiască un atelier plin de lumină, undeva departe și nimic nu este mai ademenitor și mai departe pentru un artist francez de la capătul veacului XIX, decât Tahiti!
Nu, pe atunci agențiile turistice nu se înghesuiau cu oferte pentru destinații  exotice ”last minute”, cu tot confortul asigurat la preț de nimic.
În primăvara anului 1891 se îmbarcă fără vreun regret, pe un vapor cu destinația Papeete, un orășel tahitian ascuns în imensitatea Pacificului.
Dacă nu v-am plictisit prea mult, vă voi mai spune că acolo Gauguin a pictat capodoperele sale și chiar dacă mai revine în lumea civilizată, tumultul valurilor oceanului și formele languroase ale tahitienelor pe care le-a nemurit în tablouri uluitoare, îl atrag ca într-un vârtej din care nu va mai ieși niciodată.
Va mai trimite tablouri în Franța, care se vor bucura de un răsunător succes, dar artistul va rămâne acolo, în mijlocul mării, ca să-și construiască o ”Casă a plăcerilor” pe insula HivaOa.
Moare în 1903, la 55 de ani, în plină glorie și probabil în plin extaz, bahico – sexual.
Marele romancier Mario Vargas Llosa, încearcă în romanul dedicat lui Gauguin, ”Paradisul de după colț”, apărut și în limba română, să descifreze volutele acestui artist care și-a îmbibat opera cu toate trăirile sale extatice.
De multe ori, mă gândesc ce șansă uriașă poate avea un om – om am zis? cred că termenul este nițel impropriu în acest caz, poate supraom! – atunci când în sufletul lui zace un vulcan gata mereu să erupă.
Să ai un talent atât de puternic încât existența ta să se supună docilă acestuia, iar tu să urmezi fără crâcnire, drumul spre libertate deplină a unui geniu ce pârjolește restul său de ființă care trebuie să pună pe pânză toate acele trăiri ce depășesc puterea de înțelegere a mundanilor.
E un blestem să fii un mare artist? Să poți să pleci într-o zi a vieții tale dincolo de tangibil?
De câte ori nu ne-am pus acest gând de a pleca departe de lumea aceasta otrăvită?
Unora dintre noi, le-ar fi simplu de tot. Au bani cu ghiotura și într-o zi ar putea ajunge la celălalt capăt al planetei.
Dar picioarele ne sunt legate cu fire subțirele dar multe, care ne împiedică, nu o evadare peste ocean dar nici măcar dincolo de gardul conjuncturilor și improvizațiilor existențiale.
Aici ne mâncăm viața, deși bine știm că dacă ne-am muta, nu în Tahiti, ci măcar într-o căsuță veselă de munte, departe de lumea aceasta idioată și dezgustătoare, poate că ne-am prelungi viața cu douăzeci de ani.
Dar ce am face cu acei douăzeci de ani, din moment ce nicio fecioară nu mai este dispusă să ne pozeze goală,  unde mai pui că noi nu avem măcar o biată urmă de talent?
Ei, dar nici Tahiti nu este ce a fost și nici pictorii nu se mai bucură de vreo prețuire.
Desigur, dacă ar mai apărea vreun geniu, pe la o bursă pe la o bancă, sau Dumnezeu știe de unde poate răsări vreunul, fiți siguri că acela iute și-ar găsi acel Tahiti al lucrurilor și întâmplărilor mirabile.
Iestimp, noi avem doar vise cu picioare mărunte, aici în abatorul în care niciodată nu știi când din casap, poți deveni următoarea vită la tăiere…

Felician POP