De-a lungul vieții mi-a fost dat să întâlnesc mulți oameni care posedau o cultură vastă, știau câte în lună și în stele, de parcă mintea lor ar fi fost un uriaș depozit de cunoștințe înmagazinate în ani lungi de studii.

Dacă tot am vorbit de ”depozit„, atunci trebuie să adaug și faptul că din păcate, mulți dinte acești inși, aparent docți, chiar au mintea asemenea unui…depozit. Plin de vrafuri de știință și cunoștință, dar din păcate, pe ușa acelei uriașe hale se află ditamai lăcătoiul lipsei totale de comunicare și empatie.

În ciuda unei culturi uriașe și temeinice, savanții ori oamenii de cultură suspomeniți sunt niște indivizi acri, morocănoși și atunci te întrebi: la ce le folosește lor cultura?

Cum poți vorbi despre beneficiile unor acumulări culturale reale, dacă pe fața ta acest lucru nu răzbate niciodată? Dacă tu, în ciuda acestei averi enorme, te comporți asemenea avarului lui Moliere, iar efectul benefic pe care o anume amplitudine culturală ar trebui să-l producă, nu se vede în niciuna din faptele tale.

Da, avem un depozit enorm, burdușit cu de toate dar care, fatalmente, este bine zăvorât. Ca în orice depozit și aici există destule produse perisabile și aerul acela rânced cu siguranță că nu le face bine.

Ai domnule, atâta marfă și nu știi ce să faci cu ea! Nu o dăruiești, nici măcar nu vrei să o vinzi! Doamne și câtă lume ar avea nevoie de minunățiile de pe rafturile acelea ticsite!

A face paradă de cunoștințele tale doar pentru a hrăni un ego schizoid reprezintă un demers existențial aproape inutil.

Dacă avem șansa să rezonăm într-un mod aparte cu universul, cu esența acestuia, în mod obligatoriu ar trebui să împărtășim acest har cu cei din jur.

Ne mirăm că lumea alunecă tot mai mult în mlaștina deculturalizării prin decerebrare virtuală. Ne jelim, căinăm trista soartă a culturii din ziua de astăzi, ne bocim că ea a ajuns o Cenușăreasă a societății, uitând să precizăm că și noi înșine am fost părtași la ascunderea condurului pierdut pe o scară ce doar coboară.

Ce refren confortabil este acela conform căruia, tineretul nu mai gustă cultura adevărată, că într-o casă biblioteca s-a transformat dintr-un motiv de mândrie, într-o mobilă prăfuită plină de cărți pe care nu le mai vrea nimeni.

Bibliotecile sunt asaltate în ultima vreme, de donatori care totuși, nu vor să-și arunce cărțile chiar la tomberon.

Da, cartea a devenit un obiect nefolositor. Iar noi asistăm la această decădere, ca în povestea cu drobul de sare.

Oare chiar este o bătălie dinainte pierdută? Oare nu mai merită să descuiem sau – in extremis – să spargem ușa acelui depozit pentru a salva de la o moarte prin înfometare culturală, această lume care pare a nu-și mai desluși reperele?

Poate că textul acesta ar putea trece drept un manifest pentru cultura utilă, pentru cea care aduce un anume folos excursului nostru existențial dar cine știe, măcar acum, în ceasul al doisprezecelea, se va găsi totuși cineva care să sufle în goarna redeșteptării, care să spună răspicat că sensul devenirii noastre stă tocmai în această uriașă moștenire care este memoria culturală, că omenirea, încă de la zămislirea ei, a căutat înțelesuri și rosturi, dincolo de gratiile unei simple cutii craniene.

Că trăirea noastră, dincolo de necesitățile și rigorile pur biologice are nevoie de suflet. Și cultura este singurul depozitar al acestei comori neprețuite.

Și de aceea este mare nevoie ca oamenii de cultură să deschidă larg porțile înspre un altfel de răsărit.

Ne-am tot amăgit atâta vreme că mântuirea neamului nostru poate veni de la politicieni, dar faptele de zi cu zi ale acestora contrazic în mod dramatic această deșartă speranță.

Dacă rămânem încuiați în ”depozit” cu cultura noastră cu tot, atunci să nu ne mire că într-o zi, nu prea îndepărtată, peste el va cădea într-o zi bomba imposturii, grosolăniei și absurdului.

 

Felician POP