Între mândria și depresia de a fi român nu cred că este vreo diferență. Este vorba despre aceeași postură atitudinală a câtorva indivizi care efectiv, nu înțeleg esența unei asumării identitare naturale.
Nu este posibilă o iubire în numele urii. A clama iubirea de patrie și în același timp, ura față de străini este – fără îndoială – o afecțiune psihică schizoidă.
Inși ciudați, bântuiți de tot felul de frustrări și obsesii compulsive își sublimează trăirile nevrotice într-un discurs virulent patriotard, unde iubirea față de popor este un minunat pretext de a-și etala instinctele brutale, criminale chiar, de a găsi o justificare înaltă unor apucături josnice.
Când se privesc în oglindă, patrioții aceștia gălăgioși, îi văd pe antipatrioții care își blamează țara cu un entuziasm cel puțin egal cu cel al adulatorilor.
Din păcate, acest proces nu este unul chimic, pentru că atunci cele două tabere s-ar anihila reciproc.Într-o mecanică socială, ele devin componente ale unei mașinării distructive care, cum de atâtea ori s-a dovedit în istorie, aduce multă suferință, în primul rând popoarelor care au mandatat cu încrederea lor, aceste deviații comportamentale de ordin politic.
Agitarea stupidă a unor frustrări sau orgolii identitare se încheie aproape întotdeauna în mod tragic și nu doar pentru emițătorii acestor idei.
Unii spun că li-e rușine că sunt români, iar eu le răspund că și mie îmi este rușine că ei sunt români, că o ființă înzestrată cu o minimă rațiune,este în stare să-și anuleze filonul său existențial doar pentru un pasager disconfort domestic, creat poate chiar de către cei care nu dau două parale pe țara asta, deși au adunat bani destui, pe spinarea ei.
Nu pot să-i iubesc pe hulitori și mă înspăimântă și mai mult, adulatorii. Pentru că fiecare din ei lucrează, unii conștient și planificat, iar ceilalți în mod iresponsabil, pur și simplu la distrugerea neamului românesc.
Iar când toate aceste derapaje periculoase se cuibăresc prin sediile de partide, și am senzația că asistăm la un astfel de pernicios reviriment, atunci trebuie să ne alarmăm cu adevărat. Pentru că se știe bine: cea mai eficientă fărădelege este aceea de a folosi subiectul acesta în folos partinic. A permite să ajungă la putere unor astfel de indivizi jalnici, este echivalent cu o sinucidere aplicată cu ștampila de vot.
Nu știu dacă neamul acesta atât de urgisit și de umilit mai are puterea să-și apere trupul de acești paraziți otrăvitori. Nu știu dacă există o societate civilă, curată și lucidă, care să aibă conștiința menirii sale reale și să ducă o campanie preventivă împotriva acestor anomalii. După cum nu știu dacă vociferările din stradă – unele par sublime, altele penibile – sunt la fel de lipsite de logică precum multe dintre discursurile parlamentare.
Și mai rău decât orice, habar nu am, și ca mine mulți, încotro ne îndreptăm. Ce va aduce ziua de mâine și care este planul celor puternici pentru țara aceasta, atât de atipică și pentru occidentali dar și pentru orientali.
Aflați la răscruce de vânturi, simțim uneori cum crivățul încearcă să ne smulgă acoperișul. Din păcate sub el, nu se află doar cei care sunt gata să-l apere, ci și cei care, unii în numele iubirii, alții în numele disprețului, deja au dat foc la mobila din casă…