Atestat documentar încă în anul 1273, satul Medişa este astăzi doar o mică aşezare aflată la poalele Codrului şi aparţine de comuna Viile Satu Mare.

Aşezarea se întinde pe o suprafaţă de 1656 de hectare şi are o populaţie de aproximativ 300 de locuitori.

Cândva, satul acesta era un adevărat furnicar dar acum, el îmbătrâneşte pe zi ce trece, iar semnele unei reînvieri sunt palide, cu toate că izolarea nu este chiar atât de mare. Reşedinţa de judeţ, Satu Mare, se află numai la vreo 23 de kilometri.

Atâta doar că drumul de la Viile Satu Mare spre sat este încă unul de pământ, pietruit pe ici pe colo, astfel că Medişa este căutată doar de urmaşii localnicilor. Cine s-ar încumeta să meargă pe un drum care nu duce nicăieri? Pentru că aici este un capăt de drum. Nu mai urmează niciun sat, nicio o comună. Sau şi dacă pe hartă totuşi, urmează, ai putea ajunge acolo din Medişa, doar cu elicopterul…

În ciuda acestor premise potrivnice, Medişa este un loc minunat, cu peisaje colinare încântătoare, unde Dealu Mare şi Dealu Mic rămân reperele topografice seculare, alături de Dealul Acăstăilor (al spânzuraţilor), Dealul Iezerului, Merişorul ori Pticurele.

Drumurile satului se întâlnesc într-un fel de vale, socotită a fi un soi de centru al localităţi, acolo unde se află biserica satului şi vreo două magazine.

Urcăm strada Dealu Mic. Case vechi, foarte multe dintre ele, abandonate. Aici istoria şi-a închis definitiv porţile. Nimic nu mai poate urma. Şi între ele, răzleţ, mai pâlpâie sfios, câte o lumină de om.

Batem la ultima poartă, cea de la numărul 47. Ne întâmpină baciul Nuţu Păvălesii, aşa cum îl ştie toată lumea, deşi în acte scrie negru pe alb că-l cheamă „Veres Janos” dar poţi să întrebi pe oricine din sat dacă există cineva cu acest nume, că-ţi va răspunde hotărât că la ei nu este un om care să se cheme aşa.

Baciu Nuţu Păvălesii este un om în vârstă de 71 de ani dar care este încă deosebit de sprinten, cu toate că nici viaţa sa nu a fost prea uşoară.

Îmi explică de ce şi el este „al Păvălesii”, cu toate că Păvăleasa a fost mama nevestei lui. Dar dacă a venit în casa soacrei, musai a devenit şi el de-al Păvălesii. Până să se însoare şi a stat în casa părinţilor săi, era ştiut în sat drept Nuţu Ichii. Schimbi domiciliul, iaca, schimbi şi numele!

Soţia lui, Florica Păvălesii, de 65 de ani, ne povesteşte despre lumea de vrajă de demult.

S-au luat de tineri, când Nuţu avea 19 ani iar Florica 14. Erau vremuri grele şi aveau nevoie de un sprijin. Nuţu a plecat apoi în armată iar ea l-a aşteptat credincioasă, credinţă pe care nu a dezminţit-o niciodată în jumătatea de veac de când vieţuiesc împreună. O viaţă de om în care ei s-au înţeles tare bine.

Din vorbă în vorbă, aflăm că Florica a fost de trei ori în America iar Nuţu a fost şi el de două ori, în îndepărtata Arizonă, mai precis în oraşul Phoenix, la fiica lor, stabilită acolo.

Au fost o dată chiar la nunta fetei lor unde s-a cântat şi muzică românească, din Codru, care le-a plăcut până şi negrilor care au participat la sindrofia româno – americană.

Nici n-ai crede că oamenii aceştia simpli de la capătul unui drumeag prăfuit din colţul nord – vestic al României au fost în Las Vegas, au admirat Marele Canion, muntele Rushmore şi câte şi mai câte.

Frumoase toate, zice nana Florica dar totuşi, America ei este aici, în Medişa. Baciu Nuţu însă se pare că a fost mai cucerit de frumuseţile Americii şi spune că tare mult i-a plăcut pe meleagurile acelea.

Despre lumea americană au numai cuvinte de laudă. Oamenii de acolo sunt deschişi, primitori, este curăţenie şi mare bunăstare peste tot, iar lucrurile toate îs în cea mai bună rânduială şi sincer, ei nu mai cred că vor apuca ziua aceea când şi la noi va fi aidoma ca la americani.

Cea mai grea problemă a oamenilor de aici este că nu au apă. Depind de bunăvoinţa Tatălui Ceresc, atunci când acesta mai dă câte o ploaie.

Jos, în sat, apă este dar cum urci dealul, izvoarele se opresc învinse de suiş şi nu-i chip să sapi o fântână.

Hei, dar ce viaţă frumoasă mai era demult în sat! Când mergeau toţi tinerii la danţ, în fiecare duminică ori sărbătoare din calendarul creştin.

După ce ieşeau din biserică, dănţăuşii încingeau repede un danţ, mergeau acasă să îmbuce câte ceva şi apoi, până ce venea ciurda, o ţineau tot într-un cânt şi o veselie.

Apoi mărsul pă digănie, un obicei tare iubit de cei din Medişa, când se luau tinerii şi mergeau pe sate, la Solduba, la Hodişa, ori la Soconzel. Iar calea, chiar dacă era lungă şi făcută întotdeauna numai pe jos, se străbătea tare repede, din moment ce ceatarâşii zâceu cântece codreneşti.

Oameni aceştia au o gospodărie cuprinsă, cu animale şi păsăsri multe, numai pe lângă casă au aproape un hectar de grădină.

Nana Florica a fost în stare să lucreze la CAP trei porţii, numai ca să nu-i ieie comuniştii grădina. Vezi bine că era un mare semn de îngăduinţă din partea regimului, nu să-ţi dea ceva, ci să nu-ţi ia ceea ce a fost al neamului tău, din vecia veacului.

Îl întâlnim apoi pe Victor Crişan, „Utecistu”, care la 75 de ani şi-a păstrat nealterată voioşia şi un contaminant optimism.

A fost şeful tineretului comunist din sat şi avea 35 de tineri sub mână. Sigur, se mai distrau, uneori beau până-şi pierdeau bicicletele dar făceau tot felul de acţiuni uteciste de împădurire, de curăţare a terenurilor.

Viaţa a fost însă neînchipuit de grea. Pentru a putea câştiga o bucată de pâine, oamenii trebuiau să se scoale cu noaptea în cap, pe la două, ca să meargă pe jos câţiva kilometri până la staţia de cale ferată din Viile Satu Mare, unde lucrau cu ziua, iar acum au o pensie de mizerie.

Apare val vârtej pe o motocicletă şi baciul Teodor Băcţan, de o vârstă cu Utecistu, cunoscut pe vremuri ca fiind cel mai mare pontalău pentru că nimeni nu-l depăşea la danţ.

A fost instructorul formaţiei locale de dansuri populare pe vremea lui Ceauşescu, atunci când formaţia lor era renumită şi mergea pe la tot felul de concursuri unde erau foarte admiraţi pentru măiestria şi costumele lor.

Mulţi, mai păstrează acasă prin lăzile de zestre, hainele cele vechi dar acum nu le mai poartă nimenea.

Astăzi, toate acestea au dispărut, poate definitiv. Nu mai este cine să se ocupe de dănţăuşi şi chiar dacă ar fi, nu prea mai sunt tineri prin sat.

Într-un glas, toţi cei cu care am vorbit spun că pe vremea comunismului viaţa a fost mai bună. Asta măcar dacă luăm în considerare faptul că erau mai tineri cu câteva zeci de ani şi vezi bine, în tinereţe, viaţa are alt gust şi altă rânduială.

Mai tânără decât ei, dar văduvă şi ea de un car de ani. Stă singură în casa ei falnică din centrul satului şi are în îngrijire o gospodărie care nu-i permite să se plictisească, darămite să se lase copleşită de gânduri negre.

Viaţa îi este luminată de vizitele „orăşenilor”, fata, nepotul şi ginerele, care vin să-i mai dea o mână de ajutor.

Dînsa ne-a pregătit în final, patru feluri de plăcintă atât de bune încât nici nu mai ştiai din care să te înfrupţi.

Dar satul, sufletul său cel adevărat nu poate pieri. De aici s-au ridicat interpreţii de muzică populară Lucia Pop Borlean, Florin Lauran şi Vlad Crasnai, artişti talentaţi din generaţii diferite, semn că totuşi ceva din adâncul fiinţei acestor oameni şi locuri a fost salvat.

Plecăm cu părere de rău de aici. Peisajul, oamenii dar mai ales poveştile lor fără de seamăn, sunt proba evidentă a faptului că o comunitate poate să treacă prin momente grele, casele se mai cocârjează sub pumnul nemilos al trecerii dar spiritul unei lumi arhaice rămâne nepieritor în veac.

A vorbi despre Medişa este ca şi cum ţi-ai striga numele într-o fântână adâncă iar ecoul să se întoarcă şi să-ţi răspundă: da, are rost să trăieşti, da, are sens să mai crezi în oameni. În cei adevăraţi de peste veac, în cei a căror lumină licăreşte pe cerul credinţei şi statorniciei.

 

Felician POP