Al naibii de tare ne plac nouă, românilor, festivismele. Pe măsură ce se înmulțesc, ele pierd, printr-o amară lege a compensațiilor, mult din substanța lor.

Cei care le inventează și le perpetuează speră ca, prin repetiție, ele să intre în zestrea noastră cutumiară.

Normal că acest lucru nu are cum să se întâmple, din moment ce marile sărbători și comemorări ”extraordinare” sunt vidate de orice esență și simțire.

E un ritual oarecare, în timp ce toată lumea stă mai mereu cu ochii pe ceas.

Există un singur moment înălțător al acestor manifestații, și anume cel în care se termină, când toți sunt cuprinși de un sentiment de ușurare, vecin cu fericirea.

Dar nici sărbătorile nu mai sunt ce au fost. Dacă o paranghelie pică într-un sfârșit se săptămână, apoi aducem evenimentul vineri, sau îl amânăm pe luni. După chef, ori după toane.

Stau de multe ori și mă uit la aceste fade etalări ale unor celebrări cvasi – inutile.

Qui prodest? cum s-ar întreba latinul.

Ce rol educativ pot avea toate aceste peregrinări cvasi – sordide pe la busturi și monumente?

Cine ascultă discursurile acelea insipide, unde lungimea acestora este invers proporțională cu conținutul ideatic?

Ei bine, nimeni nu stă să judece lucrurile în astfel de termeni. Dacă trebuie, trebuie și gata!

Participarea este și ea pe măsură. Autoritățile, așa zisa ”momentclatură”, care nu au cum să scape de corvoada aceasta, doar ”activitatea” face parte din fișa postului, nu-i așa?, câțiva pensionari, tot mai puțini și tot mai triști, aduși cu asociația, că la drept vorbind, altă distracție tot nu au pe moment, două – trei clase de copii, mai mult cei de gimnaziu, că oricum sunt ceva mai ușor de stăpânit, cu capetele plecate – și la propriu și la figurat –  în vălătucii fumurii ai telefoanelor, polițiști care să asigure, vorba aia, ordinea și disciplina în careu și cam atât.

A, da! Mai mișună pe acolo vreo doi trei jurnaliști, sastisiți și ei, numai la gândul că la aceste materiale vor avea cele mai puține like-uri și nici măcar un singur comentariu!

Am participat – volens – nolens – și prin țările vecine la astfel de manifestări și, înafară de limba vorbită, dar cu aceleași accente patetice, pare a nu exista nicio diferență.

Aceleași discursuri patriotarde, mâini tremurânde, lipite de coșul pieptului când se cântă imnul de stat, să nu uităm cine au fost înaintașii noștri dar să îi preamărim mai mult pe atotputernicii zilei care ne-au făurit o viață cum nici măcar nu visam, nici cei duși, dar nici cei aduși, mai mult sau mai puțin cu forța, la această înălțătoare reuniune comemorativă.

Desigur, există o moștenire comună, cea a interstițiului totalitar care asigură o unitate și o armonie stranie acestor desfășurări de forțe, de energii și simțăminte (aproape) trucate.

Nimeni nu a făcut vreodată un bilanț, măcar estimativ, al rolului, al sensului, acestor parastase plicticoase.

Da, avem desigur, o mulțime de patrioți, de mari iubitori ai țărișoarei și ai neamului dar care nu prea își scot nasul la astfel de procesiuni solemne.

Cred că până și ei văd lipsa de rațiune a acestor expuneri carnavalești!

Butaforia simbolurilor expuse, redundanța acelorași fraze mursecate ani și ani de alți politicieni dar parcă sunt mereu aceiași, nu mai pot să impresioneze pe nimeni.

Poate că la anul 2017 ar trebui să ne raportăm într-un mod diferit, nu doar la reperele care amorsează, într-un fel sau altul liniile noastre identitare, ci și la ideea senină și simplă, că trăirile noastre nu mai pot căpăta accente tribale, că jubilația nu trebuie să fie neapărat ostentativă, vulgarizantă…

Amânăm câte o sărbătoare, înghesuim într-un neavenit cotlon temporal o aniversare și credem că ne-am făcut pe deplin datoria față de patrie, partid, popor!

Am putea oare îmbrăca aceste evenimente în haine adevărate, de trăire afectivă, sinceră și profundă și nu în hârtia creponată a unui bâlci extrem – provincial?

Mai avem puterea să ne bucurăm de actele și faptele celor care ne-au ridicat până aici?

Le putem noi îmbrăca în lumina adevărului și a dreptei măsuri?

Cât de adânc putem intra în labirintul care străbate sufletul nostru și cât e drum cunoscut și cât e rătăcire?

 

Felician POP