Și în Satu Mare, ca și aiurea, se organizează, anual, sute de manifestări, mai mult sau mai puțin reușite.

Responsabilii culturali, ca să nu le spun de-a dreptul, culturnici, bifează cu zel în portofoliul lor de activități, toate aceste exerciții ale neantului inevitabil.

Publicul, e cam același, cu excepția claselor de elevi, aduse cu sila ca să se ”culturalizeze”!

Desigur, foarte multe dintre aceste evenimente nu au nici un fel de finalitate educativă ori estetică dar noroc că nu există vreo autoritate care să poată evalua tot acest carnaval butaforic, lânced și sufocat de clișee sordide.

Dacă ai ghinionul să prinzi și câțiva nevorbiți, pe care îi uită Dumnezeu, purgatoriul oficial se transformă în iadul exasperării infinite!

Există o specie, cu adevărat odioasă, de inși cu o locvacitate devastatoare care sunt în stare să înșire torente de platitudini și care probabil că sunt, chiar fără să știe asta, verișorii veșniciei.

Normal, avem și noi pișcotarii noștri, care așteaptă răbdători ca se încheie chinul cultural pentru a-și primi salutara compensație gastronomico – bahică!

Și apoi, bietele aniversări și comemorări! Dacă data aniversării pică sâmbătă ori duminică, fiți liniștiți, evenimentul va avea loc ori în avans, joi sau vineri, ori după, luni sau marți!

Zilele libere sunt sfinte pentru toată lumea! Suntem oameni de cultură, strict în timpul programului de lucru.

În rest, suntem ființe normali, nu? și ne vedem de ale noastre, că doar oameni suntem!

Oameni, poate, dar de cultură, cu siguranță, nu!

Și uite așa, teoria formei fără fond, își găsește noi temeiuri și argumente de supraviețuire.

La ce bun toate acestea? Probabil că vă veți întreba, de ce este necesară o poleială atât de alambicată și de multe ori fetidă, pe trupul unei marionete de mucava?

Oare ce resorturi atavice are acest marasm butaforic?

Dacă tot nu folosește nimănui și la nimic, de ce mai au loc făcăturile acestea indigeste?

Iată, câteva întrebări, condamnate să rămână retorice. Poate pe vecie…

La urma urmei, aș putea înțelege că sunt oameni care pur și simplu nu se pricep să organizeze un eveniment, vorba militărească, ”întocmai și la timp!”.

Că pentru mulți așa ziși activiști culturali, ceea ce fac, sau, mă rog, ar trebui să facă, este un simplu exercițiu, o atribuție oarecare din fișa postului.

Chiar și în Cultură, există slujbe, nu? Cu criterii de performanță, cu evaluări exacte, cu alea, alea!

Pot fi de acord și cu asta. La drept vorbind, în toate domeniile vocaționale există mult prea puțini oameni cu har, cu iubire, pentru ceea ce fac!

Dacă lucrezi în Cultură sau Educație și nu îți face meseria cu iubire, atunci totul nu e decât o exasperantă corvoadă, cu nimic diferită de cea a muncitorului de pe bandă, care de abia așteaptă să se termine programul de lucru.

Este obositor să trăiești în sânul unei rutine serbede, să tot clămpănești fraze anoste care nu spun nimic, care nu pot să transmită, nici cel mai vag fior estetic!

Dar atunci când îți iubești profesia cu patimă, când cunoașterea devine fior, atunci poate că nici nu mai contează…recunoașterea celorlalți!

Poate că e destul de greu de explicat celor care, efectiv, nu au organ să înțeleagă asta, ce bucurie, sau măcar satisfacție spirituală, îți poate da o astfel de trăire superioară!

Este de înțeles faptul că nu toți putem să trăim în numele și pentru aceste valori dar pare inexplicabilă încrâncenarea unora de a trage plugul pe un teren în care mediocritatea lor patentă, nu are cum să dea vreo roadă!

Un ciudat și ineficient paradox face ca să existe mult mai mulți iubitori de cultură înafara sistemului, oameni care pur și simplu rezonează cu ideea de viețuire și conviețuire în interiorul simțirii curate, decât cei culcușiți, poate etern, pe state de plată, destul de confortabile și acoperitoare.

Sărbători precipitate, sărbători amânate, iată o acoladă în care destinele noastre își caută un simplu punct valoric…

 

Felician POP