Cu greu și-ar fi putut imagina cei din generația mea de pildă, prezentul lui 2016, din perspectiva anilor 80 ai veacului trecut, să zicem,perioada agonică a interstițiului totalitar.

Cine ar fi crezut atunci că ne vom îndrepta spre o epocă decadentă în care supertehnologizarea se va dovedi a fi nu un factor al progresului real și predictibil, ci unul care catalizează până înspre extreme, alienarea și însingurarea.

Tot așa, acum este imposibil să ghicim cam cum va arăta lumea peste 50 de ani, deși avem destui analiști politici și economici care, pornind de la datele realității din zilele noastre, ar putea previziona cam încotro se îndreaptă societatea.

Din păcate, foarte multe dintre previziunile avizate,  gândiți-vă doar la Jean Jaques ServainSchreiber care, în celebra sa carte, ”Sfidarea mondială”, apărută și în traducere românească la începutul anilor 80, spunea că  la începutul secolului XXI vor dispărea aproape în totalitate rezervele de carburanți fosili, iar omenirea va intra într-un colaps fără ieșire.

Ei bine, lucrurile nu s-au petrecut conform acestui scenariu, e drept, omenirea a ajuns într-un soi de colaps dar nu din cauza lipsei carburanților.

Teoria marxistă conform căreia trecerea timpului nu reprezintă altceva decât un progres al relațiilor de muncă și implicit a societății, a fost abundent contrazisă de realitățile istorice.

Oare ce ar fi anunțat în veacul întâi al erei noastre, distrugerea Imperiului Roman, urmată de o stagnare de mai bine de o jumătate de mileniu?

Cine ar fi crezut în anul 50 d. C. de pildă, că peste 1000 de ani, în 1050, Roma nu va mai rerpezenta, nici măcar umbra palidă a gloriei de odinioară?

Ce au făcut oamenii, sute de ani, cum a mers lumea înainte, din Antichitate, până la Renaștere?

Ce a însemnat în veacurile acelea întunecate, ideea de progres, de valorificare a unei strălucite moșteniri culturale și economice, pe gloriosul model greco – roman?

A fost vorba de un regres în toate domeniile care a durat aproape un mileniu, și mă refer aici la Europa Occidentală, cea a civilizației, că despre est și rest, nici măcar nu putem discuta în termeni comparativi.

Aici, civilizațiile au lăsat doar urme periferice în baza cărora abia că poți intui chipul unei lumi anistorice, cu deturnări identitare care nici până în ziua de astăzi nu au fost descâlcite..

Astfel și noi, poate ne aflăm pe buza unei falii, din ce în ce mai fragile și mai periculoase.

Nimeni nu știe exact, cum funcționează această mecanică planetară, conform căreia, după o lungă și fertilă perioadă urmează o alta, stranie, de supraîncălzire economică și socială, cu inerentele sale efecte politice.

Motorul lumii începe să dea rateuri, de parcă omenirea, blocată într-un ultim sindrom, s-ar fi săturat de atâta bine și visează deja la altceva, orice, doar să schimbe decorul!

Febrili, căutăm în istorie perioade precum aceasta în care trăim și rămânem uluiți de similitudinile înfiorătoare care anunță prăbușirea instantanee a unui sistem clădit cu tenacitate, timp de decenii sau poate chiar veacuri de-a rândul, a unui imperiu sau al unei uniuni, de la cea sovietică și până la cea europeană.

 

Felician POP