Observăm că pe mandat ce trece, misiunea primarilor devine tot mai ingrată. Orice ar face, tot se găsesc câțiva care să cârcotească.
Unii, supuși unor comandamente politice, alții, pur și simplu pentru că așa le stă în fire.
Toată lumea îl cunoaște pe Pache Protopopescu, cel mai des­toinic primar al Bucureș­tiu­lui, care, în scurtul său mandat edilitar de doar trei ani, a reușit să dea o altă față capitalei României, undeva, pe la sfârșitul veacului al XIX lea.
Posteritatea recunoscătoare l-a nemurit cu un bust și cu numele unui important bulevard bucureștean.
Nu știu câți dintre concitadinii mei au auzit de Herman Mihaly de pildă, primarul sătmă­rean de numele căruia se leagă cons­trucția hotelului Dacia, pe a­tunci Pannonia.
Omul acesta a păstorit comunitatea sătmăreană, în ultimii șapte ani ai vieții sale, murind fulgerător la 5 aprilie 1902, chiar cu o lună înainte de inaugurarea grandiosului hotel.
Dacă aș fi un fan Paulo Coel­ho, numai bine ar pica aici, ideea uneia dintre cărțile sale, conform căreia, omul trăiește exact atât, până ce își împlinește misiunea pe acest pământ!
Dacă afirmația de mai sus este totuși reală, atunci nimeni pe lumea asta nu a ilustrat-o mai bine, decât energicul și inimosul primar, Herman Mihaly!
Dar hai să ne întoarcem în timp, pentru a afla întreaga poveste!
Încă din 1897 se tot vorbea despre necesitatea demolării vechii primării, cunoscută sub numele de ”Casa cu Turn”, aflată pe actualul amplasament al hotelului.
Imobilul fusese înălțat între 1768 – 1772 și avea deja peste 125 de ani!
Atunci, primarul Herman Mihaly a mers în fața Consiliului și și-a prezentat îndrăzneața idee: construirea unui hotel splendid pe locul Primăriei, în stil secession, ultimul răcnet al artei și arhitecturii acelor vremuri.
Imediat au și sărit niște inși de pe acolo, mă rog niște târ­goveți pragmatici, cu punga plină dar cu mintea goală și au cerut ca să se construiască acolo o clădire de locuințe, care nu-i așa?, era aducătoare de frumoase profituri sau chiar o piață, un bazar, însă un hotel? Asta nu!
Dar primarul nu a cedat acestor presiuni obtuze și a luptat pentru hotelul său.
Ziceți că nu s-a schimbat nimic în cei 120 de ani trecuți de la aceste întâmplări?
Că și astăzi tagma dărâmătorilor de case și de idei este mai puternică și mai influentă decât cea a ziditorilor?
Așa și este. Altfel poate că nu am fi astăzi, la coada clasamentului Uniunii Europene!
Târgoveții vedeau bazare, iar primarul un hotel maiestuos. O simplă diferență de perspectivă, am putea zice!
E greu de crezut, dar a învins primarul! După trei ani de aprige bătălii cu edilii Primăriei! Era atunci încă o lume în care marile idei puteau să izbândească!
În care un om care avea un vis, chiar putea să și-l împlinească, lucru aproape imposibil în ziua de astăzi!
Ei, și au venit arhitecții, cu mândreață de planuri și schițe. Doi tineri budapestani, Balint Zoltan și Jambor Lajos (Frommer) care i-au prezentat primarului un proiect, cum nu mai văzuse nimeni până atunci!
Lucrările de construcție au început în 1901, iar în mai 1902, deja hotelul era ridicat.
Sătmărenii au putut atunci să admire frumusețea fără de seamăn a clădirii care va deveni simbolul identitar al Sătmarului!
Din mulțimea prezentă la eveniment lipsea un singur om: tocmai primarul Herman Mihaly, care murise cu o lună în urmă, în floarea vârstei!
Și Doamne, cât și-ar fi dorit omul acesta să-și fi putut admira materializarea completă a visului său!
Măcar a murit aureolat de gândul că a lăsat în urma lui un monument memorabil!
De le-ar da Dumnezeu și edililor din ziua de astăzi, gândul acesta bun!
Din păcate, soarta acestui frumos hotel nu a fost prea fericită. După diferite modificări, e drept, minore, astăzi clădirea a ajuns într-o stare atât de jalnică, încât inimile sătmărenilor se umple de o neputincioasă întristare, ori de câte ori trec pe lângă el.
Clădirile ca și oamenii…Cu noroc și nenoroc!
Am spus aici povestea unui om și a unui monument. Omul a murit în urmă cu 115 ani, exact vârsta hotelului.
Dacă nu facem nimic, visul lui Herman de a ctitori o clădire care să reziste vremilor și veacurilor, va sfârși sub ruinele acesteia.
Peste ”Dacia” au trecut două războaie, o inundație și un regim totalitar.
Se pare însă, că există încercări și nenorociri mult mai mari decât războaiele sau cataclismele. Cum ar fi, nepriceperea amestecată un pic, cu indolența. Sau chiar cu cârdășia, mai mult sau mai puțin interesată?

Felician POP