Între o dramă și alta, stă uneori câte o poveste gata să lumineze sordidele labirinturi existențiale. O astfel de senină licărire a fost și viața pictorului Aurel Țenț.

Dacă și locurile ar avea vârste precum omul, atunci am putea spune că Aurel Țenț, tocmai își serba…majoratul sătmărean, asta pentru că s-a mutat în orașul nostru, în urmă cu 18 ani.

După ce a locuit în mai multe orașe, Aurel Țenț s-a stabilit la Bacău, unde a urcat toate treptele ierarhice, până ce a ajuns directorul general al Combinatului de Prelucrare a Lemnului.

Esențial pentru excursul său existențial nu a fost însă o carieră de acest gen. Sub vâltorile îndatoririlor de obște, stătea pasiunea lui enormă pentru artă și cultură.

Țenț a trăit pur și simplu pentru desăvârșirea prin artă. Pentru el, pictura era un fel de chintesență a trăirii, a jubilației superioare.

S-a stabilit la Satu Mare, la îndemnul a doi prieteni de-ai săi: sătmăreanul Iancu și moldoveanul Ștefănescu, stabilit la rândul lui pe plaiurile sătmărene, de decenii bune.

Nu este ușor să te rupi de o lume, de un cerc de prieteni și să pleci în necunoscut. Dar Aurel Țenț a venit în îndepărtatul Sătmar, doar pentru a fi cât mai aproape de fiicele lui, stabilite în Austria.

Să-ți lași toate rosturile și să vii într-un oraș străin, la 70 de ani, nu cred că este la îndemâna multora. Ei, dar Țenț era un artist care iubea provocările. Și a locuit, după cum vă spuneam, vreme de 18 ani, în Satu Mare pe strada Gabriel Georgescu nr.100.

Nu ca un inginer, fost de director de mare combinat, ci ca un artist adevărat, înconjurat de mii de cărți, de sute de tablouri, născute toate din foamea aceea uriașă de spații înrămate neacoperite de culoare.

Un om elevat, care atunci când lua cuvântul pe la manifestări se pregătea temeinic, modest, ironic, și mai ales autoironic, spre deliciul cunoscătorilor.

Avea mereu lipit pe chip, un surâs șăgalnic, al omului superior dar care știe ce trebuie pus pe balanța existenței.

L-am întrebat într-o emisiune televizată ce îi place cel mai mult în Satu Mare. Recunosc, am această curiozitate de a afla de la cei veniți în orașul meu natal, oare ce le stârnește admirația ori interesul.

Fără să stea pe gânduri, Aurel Țenț mi-a răspuns că lucrul care i se pare cel mai frumos din tot Sătmarul sunt florarii din Centrul Vechi al orașului.

Făcea îndelungi plimbări prin oraș, și cu toate că era deja aproape nonagenar, sfida pur și simplu trecerea.

Iar când se așeza în fața șevaletului, de abia atunci puteai să-ți dai seama, cât de tânăr era omul acesta.

Avea o vioiciune spirituală absolut deturnantă, era extrem de activ pe rețelele de socializare, cum foarte puțini congeneri de-ai săi ar fi avut curajul să abordeze lumea virtuală dar și acolo, nu făcea altceva decât să promoveze spiritul artei celei adevărate.

Țenț respira bunătate și ne obliga pe toți să trăim în această bulă de ozon ezoterică.

Ultima mea întâlnire cu el a coincis chiar și cu cea din urmă ieșire publică a sa: s-a întâmplat la lansarea cărții mele ”Țipătul cenușii” care a avut loc, vineri 24 februarie 2018.

Nici unul nu știam că ne vedem pentru ultima oară. A venit sfios, ca un copil de clasa întâia și mi-a cerut să-i dau un autograf. În ochii lui scânteiau constelații de fericire. Eram prietenul lui și el se bucura de izbânda mea. Atât…

Nici nu știu ce i-am scris, nici nu știu ce am vorbit în acel scurt răgaz.

A doua zi, sâmbătă, pe când se pregătea să meargă să-l hrănească pe Pongo, câinele său mult iubit, în momentul în care s-a aplecat ca să-și lege șireturile de la pantofi, l-a ajuns din urmă o puternică hemoragie cerebrală.

Atunci s-a prăvălit o lume de culori peste sângele pictorului, sânge obosit, care nu mai știa unde să-și caute făgaș.

Au urmat zile chinuitoare de încordată așteptare, peste care se prăbușea întunericul fără de speranță, al unui sfârșit iminent.

Și așa a fost stinsă încă una din puținele candele care mai luminau tunelul acesta oranj, tot mai sufocant și mai rece.

Un singur lucru vă rog pe toți cei care l-ați iubit pe Țenț: hai să dezlegăm șireturile acelea, hai să ieșim din bocancii strâmți și îmbâcsiți ai trăirii prisoselnice și să fugim undeva, desculți, în întâmpinarea lui, în lumea aceea din care el a de(s)prins atâtea forme și culori, mirabile…

 

Felician POP