Suntem – indubitabil – un popor extrem de optimist, care este convins că orice problemă ar avea, un scurt pelerinaj la mormântul unui călugăr poate să rezolve cele mai dificile probleme.

Dacă există pelerinaje la Lourdes ori la Fatima, de ce nu am avea Şi noi unul, la Prislop?

Este ciudat că până nu demult, nimeni habar nu avea de puterea taumaturgică a unui călugăr, mort chiar în preajma revoluţiei din 1989!

Ani de zile, nimeni nu a scos o vorbuliţă despre minunile călugărului.

Brusc, ca după o iluminare, Prislopul îngropăciunii sale rivalizează acum, cel puţin din punctul de vedere al numărului vizitatorilor, cu orice staţiune turistică.

După Maglavit, pe harta miracolelor autohtone a apărut acum, Prislopul.

Zeci de mii de credincioŞi se perindă anual în pioase alaiuri, pe la mormântul lui Arsenie Boca, perceput ca un soi de intermediar funerar între om Şi divinitate.

Toţi cei care merg acolo, sau mă rog, aproape toţi, pornesc de la o socoteală lumească. Adică mai precis, vor ceva de la Cel de Sus.

Sănătate, fericire, prosperitate, întoarcerea soţului la căminul familial, chestii domestice, până la urmă.

Nicăieri în Europa civilizată nu a mai apărut de peste un veac, vreun sfânt sau vreo minune.

Moda marilor revelaţii mistice s-a cam încheiat Şi orice demers de a mai resuscita cumva credinţa aproape stinsă a occidentalilor se loveŞte de neîncrederea apaticilor dar pragmaticilor credincioŞi din apusul Europei.

Pe acolo, oamenii Ştiu de multă vreme că nu are niciun sens să te încrezi în vreo minune ca să-ţi meargă bine. Trebuie să ai un plan principal Şi, dacă eŞti american, chiar Şi un plan B.

Noi nu avem astfel de planuri ci doar unul singur. Acela de a face un mic pelerinaj la modestul mormânt al unui călugăr care a suferit foarte mult în vremea interstiţiului totalitar.

Ei bine, acest martiraj musai trebuie să îmbrace hlamida hieratică a sacralităţii conjuncturale.

Arsenie Boca este un portal dinspre cele văzute spre cele nevăzute.

Desigur, minunile se ţin lanţ, vindecări, rezolvări de situaţii Şi multe altele. Majoritatea pelerinilor susţin, cu mâna pe inimă, că după vizitarea sfântului mormânt, au avut adevărate experienţe, dacă nu chiar revelaţii cvasi-mistice.

Efectul de placebo sacralizat funcţionează încă din zorii omenirii, aŞa că nici nu merită să aprofundăm acest subiect.

Este evident că avem mare nevoie în vremurile acestea, de un astfel de sfânt, defapt, o supapă miraculoasă Şi universală a unor frustrări Şi refulări personale, îndelung reprimate.

Interesant este faptul că imaginea oficială a părintelui Boca este una de tinereţe, ca Şi la Mihai Eminescu, măcar că părintele a trăit până spre 80 de ani.

Desigur, fotografia aceea vag cristică este mai impresionantă. Nu avem nevoie în această demonstraţie de imagologie bine studiată, de un moŞneguţ anemic cu barba colilie în vânt, ci de un tânăr cu ochi adânci Şi figură blajină.

Dacă fenomenul va lua amploare, încet vor rămâne fără pâine psihiatrii, psihologii, consultanţii în afaceri Şi într-un final, chiar Şi medicii.

Este mult mai confortabil Şi mai ieftin să-ţi rezolvi problemele, direct cu divinitatea, decât să cauţi de-a surda, niŞte adjuvanţi tereŞtri!

Nu cred că este ceva rău în aceste exerciţii de turism mistic. Poate că oamenii au nevoie Şi de o dungă psihedelică în existenţa lor cenuŞie.

Atâta doar că, alături de bătălia pentru agheazmă de la Bobotează, ori îmbrâncelile de la pupatul moaŞtelor, ca să nu mai vorbim de faraonica Şi bizara Catedrală a Mântuirii Neamului, pelerinajele acestea ciudate la mormântul unui sfânt nou – nouţ, sunt dovada elocventă a retardului social în care trăim.

A crede că poţi să-Şi reglezi relaţia cu Dumnezeu la modul acesta carnavalesc, nu este altceva decât o naivitate înduioŞătoare.

A-ţi negocia sănătatea Şi fericirea lângă crucea unui mormânt este semnul cel mai limpede că suntem foarte departe de trăirea mistică reală, cea profundă Şi discretă.

Între timp, bătrânul călugăr cu poză din juneţe, va mai face, fără doar Şi poate, un Şir incalculabil de minuni.

Eu personal, o aŞtept pe aceea după care poporul meu îŞi va regăsi o cadenţă europeană demult pierdută.

Dar cum nu prea cred în minuni, mă întreb oare ce am putea face aici pe pământ, pentru asta…

 

Felician POP