Sincer să vă spun, nu știu când și cum dar știu exact de ce, m-am îndrăgostit iremediabil de Bistrița. Ori de câte ori ajung acolo, mă cuprinde un sentiment de liniște și bucurie, sentimente pe care probabil le simțeau soldații osteniți și flămânzi, atunci când se întorceau acasă de pe front, după o prea lungă și chinuitoare despărțire.

Plutește acolo în aer, o nedefinită stare de bine, de serenitate, izvorâte poate din sufletul oamenilor acestui spațiu, devenit hieratic și emblematic, prin marii cărturari pe care Bistrița i-a dat neamului românesc.

Vreau să îi mulțumesc scriitorului bistrițean Alexandru Uiuiu, unul dintre cei mai expresivi scriitori români de după Revoluție, pentru șansa pe care mi –a oferit-o, ca prin cărțile sale să mă umplu și eu cu aroma și esența acestor meleaguri, aflate undeva la limita tangibilului, să înțeleg marea lecție a simplității eterne filtrate printr-o înțelepciune arhaică, de început de lume, cea care a statornicit toate rosturile.

Vreau să vorbesc apoi, despre vechii mei prieteni de aici.

De câțiva ani buni, urmăresc cu un viu interes activitatea absolut fenomenală a Centrului Cultural ”George Coșbuc” din municipiul Bistrița.

Chiar dacă orașul acesta este chiar mai mic decât Sătmarul și aproape la fel de izolat, oamenii care conduc destinele culturale ale urbei se găsesc în fericita ipostază existențială de a trăi, din adâncul inimii lor și până sus la cer, unde privirea lor poate să fugă, pentru cultură.

Am fost acolo de mai multe ori, au fost și ei pe la noi, am învățat unii de al alții câte ceva  (ca să nu zic că ”am furat”) și mi-am dat seama că astfel de deschideri spirituale pot fi sporitoare pentru noi, toți.

Nici nu vreau să înșir acum, câte activități desfășoară această instituție, și cum a devenit încet dar sigur, fermentul vital al comunității, capabil să dinamizeze și să modeleze chipul identitar – cultural al unui oraș transilvan.

Directorul Dorel Cosma a adunat în jurul său colaboratori destoinici cum ar fi: Menuț Maximilian, Elena M. Câmpan, Maria Herineanu sau Adi Pușcaș. Sunt încă mulți alții dar cei de mai sus sunt oamenii cu care ne-am întâlnit întotdeauna, acolo. De-a lungul anilor, i-am privit cu simpatie și le-am admirat ardoarea, tenacitatea dar mai ales, iubirea aceea fierbinte și necondiționată, care nu poate fi explicată nici măcar în cel mai frumos poem din lume, pentru artă, pentru actul artistic.

Lumea se bocește, știrile, la început de la ora cinci și acum de la orice oră, ne invadează sufletul și conștiința cu imaginea unei lumi terifiante, abrutizate, gata de un uriaș colaps. Peste vâlva și isteria acestei barbarii, e drept, de multe ori imaginare, iată că o armată tăcută, undeva într-un oraș din nordul țării, destul de redusă numeric dar cu arme redutabile, încearcă să echilibreze cumva, cumpăna unei lumi atât de bulversate.

Sunt convins că -măcar din punct de vedere cultural – Bistrița ar putea deveni oricând un model pentru multe orașe ale țării. Felul în care bistrițenii reușesc să imprime o identitate culturală urbei lor este cu siguranță, o lecție pentru toți cei care se gândesc să pornească pe drumul acesta, nu întotdeauna lin dar mereu ademenitor, al iluminării prin frumos.

Mă despart întotdeauna cu greu de oamenii din Bistrița și orice aș face, o parte din inima mea bate acolo, poate în ritmul clopotelor venerabilei catedrale și sângele cuvintelor mele aleargă pe drumurile care ne adună pe toți, înspre o singură destinație…

Felician POP