Trecând peste stupida idee maniheistă că unii fac numai bine și alții doar rău, vom putea să ne tragem oleacă sufletul pentru a căuta în adâncurile vremilor, cauzele unui retard istoric, pe care ori îl negăm vehement, ori îl gonflăm până înspre marginile masochismului antinațional autopersiflator.

Este destul să aruncăm o repede privire dinspre veacul trecut înspre acesta, ca să ne putem face măcar o idee asupra activității buldozerului care rade tot.

Dacă până la 1914, am avut un soi de ” la belle epoque”, prima conflagrație mondială a redesenat harta Europei, și, pe cale de consecință, a reconfigurat destinul unor popoare.

Interbelicul românesc a constituit etapa unei recadențări europene, a recunoașterii țării noastre drept una din țările importante ale bătrânului continent, unde capitalismul și democrația mergeau mână în mână – cu volutele aferente – pe un drum care prefigura un viitor prosper și tihnit.

Dar nu a fost să fie!

Al doilea război mondial a desfigurat chipul unei țări cu speranțe democratice.

Interstițiul totalitar a tăvălit în mocirlă și sânge un sistem care își arătase bunele roade de până atunci.

Distrugerea capitalismului românesc a fost una dintre cele mai eficiente fărădelegi: elita națională, proprietatea privată, civismul, libertatea de expresie au devenit brusc, tot atâtea capete de acuzare

și mii de oameni absolut nevinovați, au plătit cu viața, într-un masacru fără precedent!

Apoi, regimul comunist a început să reclădească România, conform unei doctrine care pur și simplu nu se potrivea cu realitățile naționale.

După patru decenii, s-a prăbușit și tirania comunistă sub rafalele gloanțelor de la Târgoviște, plus alte mii și mii de cartușe trase în piepturile unor oameni simpli și curați care chiar au crezut că au ieșit în stradă ca să facă istorie.

Și a urmat iarăși o răsturnare de sistem. Poate nu atât de violentă ca și cea de după 1945 dar poate că mult mai periculoasă pentru stabilitatea noii democrații românești.

Iată, că nu peste multă vreme vom număra trei decenii de ”democratură” și buldozerul încă mai tot nivelează asperitățile rămase din vechiul regim.

Nivelăm tot, anulăm tot, de parcă nu am face altceva decât jocul celor care pur și simplu nu doresc existența unui stat puternic la gurile Dunării.

Este deja vizibil cu ochiul liber, că ori de câte ori țara aceasta încearcă să se ridice, indiferent de regim, brusc, se întâmplă ceva.

Ceva, care iar o aruncă în haos și umilință.

De parcă meșterul Manole ar fi nemuritor, de parcă Ana, cea sortită zidirii, se tot chinuiește să-și joace rolul vag cabotin, telenovelistic și rătăcește în fiecare zi, pe drumul unui Damasc, niciodată asumat cu seriozitate.

Suntem cu toții amorțiți, plictisiți, înjurăm clasa politică, care nu are alt rol decât acela de a fi vinovată pentru toate relele dar nu suntem în stare de nimic.

Acum e liniște. Una de cimitir. În România nu se va întâmpla nimic spectaculos, în următoarea perioadă.

Oare pe cine ar mai putea interesa o țară epuizată, îngenuncheată, ridicolă?

Dacă – prin absurd – România ar ridica mâine capul, fiți siguri că – cel târziu poimâine – o sabie anonimă dar necruțătoare ar decapita-o pe loc.

Pe un scenariu deja, binecunoscut!

 

Felician POP